Cum am fost eu în Biroul Oval

3. Un bărbat protesta în fața Casei Albe, pentru că America nu-i monarhie

Marţi, 28 octombrie 2003, cînd urma să intrăm la Casa Albă, precauţiile ghizilor au fost însă justificate. Pentru că nimeni din Grup, ba chiar nici juna de la Ambasadă nu ştia pe unde e accesul la Aripa de Est, ne-am învîrtit de ne-a venit rău în jurul Casei Albe. Cîţiva inşi cu pălării mari, verzi, situate între cele de şerifi şi cele de pădurari, ne-au arătat, în fine, intrarea în aripa de Est a clădirii! Am pornit-o într-acolo tropăind. Jurnaliştii din presa scrisă n-aveau treabă! Trebuiau să aibă asupra lor doar pixul şi carnetul. Mai rău era pentru cei de la televiziune. Reporteriţele se opreau la fiecare chioşc dintre cele care vînd fleacuri cu Casa Albă, întrebîndu-se dacă să filmeze sau nu. Cameramanii dădeau fuga la faţa locului. Pînă la urmă, reporteriţa renunţa. La chioşcul următor, o lua însă de la capăt. Şi astfel cameramanii asudau degeaba sub povara camerelor de luat vederi, a trepiedelor şi a sacoşelor cu accesorii.

La poartă, ne-am dat seama că nu-i atît de simplu să treci dincolo de zăbrele pentru a ajunge pe mult visata peluză. La vreo cîţiva metri de intrare, se învîrteau în cerc, de parcă ar fi ţinut să vadă după cîte ture leşină de ameţeală, cîteva persoane de sorginte feminină. Judecînd după seriozitatea cu care ţineau în spinare nişte pancarte, erau nişte cetăţence în plin exerciţiu al libertăţii de a protesta. De cum s-au ivit la orizont camerele de luat vederi, au lăsat baltă învîrtitul şi au dat fuga spre noi. Am realizat, astfel, din nou că, pentru nişte cetăţeni care protestează, camerele de luat vederi sînt mai ceva ca o sarcină de fîn pentru o cireadă de viţei. Încercaţi să intraţi într-un grajd cu o sarcină de fîn! Dacă locatarii nu sînt bine legaţi, riscaţi să să nu mai ieşiţi de-acolo întreg. Abia cînd ne-am trezit luaţi cu asalt, ne-am prins că protestul lor avea o legătură indisolubilă cu noi. Sau, ca să fiu mai precis, cu ştirea că preşedintele Ion Iliescu se va adresa de pe peluză presei române. Din spusele celor trei doamne şi domnişoare, care ţineau acum pancartele pe umăr, ca pe nişte lopeţi, asistam la un protest împotriva recentei decizii a Guvernului român de a suspenda adopţiile. Am scăpat de ele mai greu decît de nişte tîlhari care-ţi ies în cale la mijloc de codru. Fiecare avea ceva de spus camerei de luat vederi. Pînă n-au trecut toate prin dreptul ochiului de sticlă, n-am putut face un pas mai departe.

Ne-a luat apoi în primire un bărbat scund, încălţat cu o sanda şi un bocanc. Respectivul nu ne-a lăsat pînă nu a repetat, special pentru presa română, mişcarea lui de protest. Mai întîi fluiera. Apoi slobozea un zbieret împotriva regimului republican. Susţinea că America ar trebui să fie monarhie. Între timp, cetăţencele s-au întors în capul străzii şi au prins iar a se învîrti în cerc, de astă dată ferm hotărîte să ameţească.

(Va continua)

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)