Cum am fost eu în Biroul Oval

7. Casa Albă, ca o contesă dintr-un film porno

Studii din ultimul timp, cărora le-aş zice, de pornologie, asemenea celor de kremlinologie, dezvăluie că filmele porno cu adevărat excitante sînt cele din lumea de odinioară a conteselor. Contesele – se ştie – îşi puneau pe ele straturi-straturi de veşminte, urmînd exemplul cepelor. Ca să beneficiezi de o contesă nudă era nevoie nu numai de o zi întreagă, dezbrăcatul începînd pe la 7, cînd lumea se duce la serviciu, şi sfîrşind pe la miezul nopţii, cînd dau în cîntat cucuvelele, dar şi de un croitor bine pregătit, care să te înveţe meşteşugul umblatului la fiecare din cele o mie şi una de feluri de veşminte. Pornologii spun că aşteptarea încordată, supraomenească, a scoaterii straturilor de veşminte, e mult mai palpitantă decît momentul actului propriu-zis, redus, de cele mai multe ori, la efortul unui exerciţiu de gimnastică la bară fixă.

Sub raportul aţîţării, aş putea compara accesul meu la Casa Albă cu dezbrăcarea unei contese.
L-aş putea compara şi cu dezbrăcatul unei cepe.
Din respect pentru acest locaş, simbol al democraţiei americane, prefer însă comparaţia cu dezbrăcatul din filmele porno.

În prima mea călătorie la Washington, am avut privilegiul de a privi clădirea Casei Albe de pe trotuarul de pe Pennsylvania Avenue. În a doua, am reuşit să circul pe culoare ca vizitator cu bilet. Cînd am vrut să trec dincolo de uşa dintre Casa Albă muzeu şi Casa Albă activă, un cot de lucrător al Secret Service mi s-a pus în piept la timp şi eficient. În a treia călătorie, cea cu Ion Iliescu, am reuşit să trec şi de al doilea baraj şi să ajung pe peluza aripii de Nord-Vest, unde sînt primiţi Înalţii Oaspeţi. Cum bîntuiam eu prin sala conferinţelor de presă, întrebîndu-mă ce prostie aş mai putea face (că le cam epuizasem pe toate), a venit zvonul că putem merge şi noi, jurnaliştii români, la conferinţa de presă a lui George W. Bush de pe Peluza de Sud. Confraţii americani o porniseră spre uşa prin care urmau să treacă dincolo, într-un convoi amintind, prin iureş, de cel al unor refugiaţi din Ruwanda. Jurnaliştii din presa scrisă cărau reportofoane. Cei de la radio purtau în mîini, ca pe nişte arme, beţele microfoanelor cu pămătufuri de vînt. Cameramanii trudeau sub povara camerelor de luat vederi, a trepiedelor, a acumulatorilor cît nişte valize.

Ne-am luat după ei.
La uşa mult rîvnită, am fost întorşi înapoi.
Doar jurnaliştii americani aveau acces la conferinţa de presă a preşedintelui!

Prin uşa care se deschidea şi închidea, am reuşit să văd, totuşi, verdele ispititor al Peluzei de Sud. Am revenit la Bucureşti cu vădita resemnare a unui om care ştie că n-are cum să ajungă, cel puţin în viaţa asta, pe fundul unui canal de pe Marte. Continuasem însă să visez la trecerea dincolo de uşă, la mult rîvnita Peluză de Sud, aşa cum contele rîvnea să treacă dincolo de cămaşa transparentă a contesei, la mult râvnitul trup.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)