Cum am fost eu în biroul Oval

Ca şi la spectacolul de pe stadion, după ce premierii şi-au încheiat partitura, s-a făcut o mică pauză.
Pauza dinaintea punctului culminant.
Nu s-a stins lumina, deoarece era ziua în amiaza-mare şi Dumnezeu, cel căruia îi aparţine şalterul Lumii, n-ar fi sărit peste orarul zi-noapte nici în ruptul capului.

Cele două aripi ale uşii funcţionau însă pe post de cortină.
O voce solemnă, tunătoare, trădînd un tras de aer în piept, probabil, a anunţat în difuzoare:
Preşedintele Statelor Unite ale Americii, excelenţa Sa, George W. Bush!

Aripile uşii s-au dat în lături!
Şi din clădire şi-a făcut apariţia, vesel şi sprinten, salutînd în dreapta şi-n stînga, Vedeta-vedetelor: George W. Bush.
Asistenţa s-a prăbuşit într-un ropot uriaş de strigăte şi aplauze.
Din motive net diferite:

  • Membrii administraţiei, pentru că era şeful lor.
  • Delegaţiile celor şapte state membre, pentru că, graţie intrării în NATO, putuseră veni în America pe banii statului.
  • Diasporele celor trei state ce urmau să mai aştepte în faţa uşilor deschise, pentru că avea să vîre ţările lor în NATO.

Aplaudau jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est.
Nu aplaudau jurnaliştii americani.
Ei erau echidistanţi politici.

Nu aplaudam nici eu.
Nu pentru că aş fi simpatizat cu Democraţii.
Nu pentru că eram împotriva războiului din Irak.
Ci pentru că, pur şi simplu, aveam alte griji.

La apariţia lui George W. Bush, operatorul Casei Albe s-a năpustit la cameră, să-şi prindă şeful cît mai bine în obiectiv.
Nu ştiu dacă l-a prins sau nu.
Ştiu însă că mi-a ars mie un cot straşnic.
Şi astfel, în mijlocul strigătelor şi aplauzelor, al ţăcăniturilor aparatelor foto, al bîzîitului camerelor video, eu mă întrebam: să-i ard şi eu una cu cotul?

După ce şi-a făcut jobul de a ţine un discurs mobilizator, dînd fiecărei ţări cîte o frază, pe care jurnaliştii pro-guvernamentali din fiecare ţară urmau s-o cînte pe toate feţele, preşedintele american s-a întors să plece. Specialiştii în imagine susţin că şi acum, după patru ani de Casa Albă, George Bush are o problemă. Cînd încheie un discurs, şi potrivit legilor de fier ale Plecării, trebuie să întoarcă asistenţei spatele sau, după militanţii antiglobalizare, fundul, simte nevoia unui gest. De regulă să întindă mîna cuiva din jur. Pe podiumul din faţa Peluzei de Sud, el a întins mîna celui care i-a căzut sub ochi. Şi cum acesta era premierul nostru, toate inimile româneşti de la faţa locului au tresărit:
Dintre toţi premierii de acolo, George W. Bush a dat mîna doar cu al nostru.
Te pomeneşti că-l pun americanii preşedinte.

După ceremonie, presa urma să se îndrepte, pe drumul pe care venise, către North West Gate, pentru îmbarcarea în microbuz. Între finele sindrofiei de la Casa Albă şi debutul sindrofiei de la Clubul Naţional al Presei erau doar cinci minute. Premierii n-aveau treabă. Ca oaspeţi ai preşedintelui american, aveau la dispoziţie maşini cu antemergătoare. Noi însă beneficiam de un microbuz pur şi simplu. Ca să fim înaintea premierului la conferinţa de presă, am ţinut-o tot un trap de-a curmezişul Pajiştei de Sud, prin coridorul dintre cele două aripi, şi mai apoi, pe aleea străjuită de boscheţii echipelor de televiziune.

În viteză, era cît pe-aci să răstorn o bătrînică toată în roşu aprins, de culoarea vestelor de semnalizare, ce se îndrepta, cătinel-cătinel, spre poarta aripii de Nord-Vest. Abia după ce am bîlbîit ceva scuze, mi-am dat seama că puteam comite un atentat care să zguduie America. Bătrînica nu era nimeni alta decît fostul secretar de stat de pe vremea lui Bill Clinton, doamna Madeleine Albright!

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)

Comentarii

Pagini: 1 2

5 comentarii pentru articolul „Cum am fost eu în biroul Oval”

📹 Videoblitz 📹
Loading
Invitații cristoiublog