Cum devii cocon cu minte

Prinsă-n zbor de o sclipire tăcută a minții, inspirația este ademenită de prelucrarea unei idei. Parcurge un drum incert deși simțit din start, cu experiența vieții, a multor încercări și cercetări care se leagă deodată aliniindu-se în ceva coerent și nou. E un adaos care va face parte dintr-un lanț mai lung, poate întrerupt și legat din nou, oricum departe de orice control al autorului. Mai e și starea, greu de pătruns din afară. Atrasă de mintea și privirea furate departe în timpul unei ieșiri cu vaporul, o admiratoare își încearcă norocul și intră-n vorbă cu Sadoveanu.

„ – Vă inspirați, maestre?

[M.S.] A măsurat-o cu toată Marea Neagră în ochii lui mici, dar i-a răspuns moldovenește, c-un aer de imensă cocuță botoasă:

 – Nu. Șăd.”[1]

O fi Sadoveanu de nepătruns? Încurajator pentru că e transparent de la bun început, el lasă „înaintea cuvântării” din Divanul persian urma inspirației sale într-un fapt banal și deloc întâmplător, trecut ușor cu vederea de către cititor. Abia pătruns de iscodirile divanului cititorul  stabilește un dialog privilegiat și intim. Scriitorul îi spune de unde i-a venit ideea, chiar dacă pe jumătate și amestecată printre boabe de cafea pierdute de miros, păstrându-și metoda de lucru pentru sine ca un bun scriitor comerciant, însă suficient de generos în referințe cât să-l prindă-n mreje și la optzeci și șase de ani de la apariție.

Publicată în 1940 la editura Cartea Românească, Divanul persian este inspirată de o lucrare populară răspândită în literatura românească veche, și anume Sindipa. După Nicolae Cartojan, „Sindipa este un ciclu de snoave, cele mai multe mucalite, menite să scoată în relief viclenia, nestatornicia și necredința femeilor – toate însă încadrate în rama unei intrigi generale, cu proporții de roman.”[2] Sindipa a călătorit din India, în Persia, Siria și apoi în literatura bizantină până la noi, unde a fost răspândită mai ales în mediul bisericesc. Cu privire la apariția Divanului, se pare că a fost o „ediție de lux pe care [C.R.] o scotea în 5000 de exemplare numai, să iasă în condiții optime. Ilustrațiile, după modelul miniaturilor persiene, le făcea pictorul Aurel Bordenache. Formatul era cel de album, hârtie de culoarea pergamentului, litera mașcată ca-n scrierile vechi.”[3] Pictorul Aurel Bordenache a fost mare ilustrator de carte, cu o colaborare lungă la Cartea Românească, din care amintesc ediția ilustrată a Poeziilor lui Eminescu din 1944, tiraj aproape distrus în totalitate în timpul bombardamentelor asupra capitalei.[4] Considerat elev de geniu, el este autorul modelului Diplomei de Bacalaureat și a multor colecții de timbre. A fost susținut financiar pentru a urma studii în străinătate, printre alții, de către poetul Octavian Goga, și a donat la rândul său sute de lucrări de pictură în cadrul unor licitații cu scopul strângerii de fonduri pentru turnarea sculpturilor de la Mausoleul de la Mărășești sau a renovării Universității București. Un exemplu de lanț al creației.

Neavând alte detalii în notele Profirei Sadoveanu despre volumul Divanul persian, apărut inițial în fragmente cu un an înainte, am reluat pasajul despre „cafegiul și rahatgiul” Hogea Becâr, un vânzător amintit cu recunoștință la începutul cărții nu pentru marfă, cât mai ales pentru cele trei foi învelitoare, strânse bine de scriitor. Ambalajul negustorului ascundea un text și cu el o nouă idee de poveste. Dintotdeauna, nimic nu e lăsat la întâmplare. Meritul unui scriitor mare este să nu te lase liber, o dată prins. Cu Sadoveanu ferestrele se deschid una după alta, de fiecare dată cu aceeași impresie de liberare sau de aflare a misterului, o secvență înșelătoare până la următoarea lectură din lanțul creației. Foile negustorului trimiteau la un text scris de un duhovnic de la mănăstirea Aninoasa, din judetul Vâlcea: „Povestea Sindipii, adică Mișălia muierii, scrisă de mine Chesarie Ieremonah, și cine o va fura să fie treclet și să aibă parte cu Iuda și cu Arie”. Sadoveanu realizează că se află în fața unui text vechi și decide să intervină salvându-l, căci vremurile se schimbaseră, la fel și moda literară, și cu ea gusturile cititorilor. În ciuda blestemului din coadă, ispita a fost prea mare, iar textul se pare că i-a fost furat și scriitorului, rămânându-i doar ideea și găsirea celei mai bune versiuni ale acestei povești populare pentru a o prelucra. Am încercat să merg pe urmele Sindipei și am citit câteva materiale filologice și lingvistice (N. Cartojan, Magdalena Georgescu), dar nu am găsit informații la niciun cercetător privind o filiație între una dintre vechile tipărituri și romanul lui Sadoveanu. Biblioteca Academiei păstrează circa 30 de manuscrise românești ale romanului Sindipa. Nici scriitorul nu spune exact ce versiune a folosit.

„Secretul îl ținem pentru noi; cărțulia o dăm contemporanilor. Se întâmplă că prețul ei strălucește iar, întrucât zilele ce trăim acum noi fiii Europei sunt tot așa de aspre ca și zilele de demult.” (M. Sadoveanu, februarie, 1939)

Dintre toate, am ales cel mai vechi text păstrat la noi, mai ales pentru că l-am putut citi, fiind transpus în alfabet latin în studiul Magdalenei Georgescu.^[5] Cuvânt și pocitania filosofului Sintipa cu împăratul de Țara Persiei anume Kira este un manuscris din 1703. Se găsește într-o culegere de texte, de la fila 79 până la fila 121 verso (cota BAR nr. 1436). Manuscrisul a fost copiat de Costea Dascălul din Șcheii Brașovului dupa un alt manuscris mai vechi, un text moldovenesc, ținând cont de vocabular. Tipăritura din 1703 a aparținut episcopului Dionisie (Romano) de Buzău și a fost dăruită Bibliotecii Academiei Române de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice la 17 septembrie 1897. Publicăm pe cristoiublog.ro prima filă a romanului Sindipa (1703) cu acordul BAR.

Cu Sadoveanu pleci în viață. Pariul i-a reușit. Inițial un text salvat, Divanul persian s-a impus literar ca operă stilizată de sine stătătoare. Scriitorul a rotunjit o construcție literară orientală existentă sigur în spațiul românesc cel puțin în secolul al XVII-lea, păstrată fragmentar și cu lacune. Mesajul acestei opere este nealterat de timp. Citind-o vei găsi un scriitor modern și curios de a învăța din schimburile culturale. Sadoveanu a cercetat și alte materiale, dovadă că amintește despre cartea credinței străbune din vechea Persie – Şah-Namè (Cronica Şahilor) scrisă de poetul Firdoùsi – care „cuprinde istoria legendară a Persiei de la facerea lumii până la ultimii suverani sasanizi și cucerirea arabă.”^[6]

Diplomația de spectacol nu se mai apleacă asupra cunoașterii unei părți a lumii fabuloase prin trecut și înțelepciune, încercate de istorie, șlefuite în ciuda cuceririlor, cu o populație de o mare inteligență: „împărăția persienilor a slăbit cu timpul și s-a împuținat, strâmtându-și hotarele; dar huzurul vieții și ascuțișul minții au sporit.”

În Divanul persian apare Ormuz (Hormuz sau Hormoz) – zeul înțelepciunii din zoroastrism – știut mai nou ca nume de strâmtoare.

„- O, doamne al zodiilor, a cuvântat Aban, tu care ești o muchie de cuțit mai prejos decât Ormuz în înțelepciune, dacă ai fi avut o sută de coconi, nu s-ar fi cuvenit să omori pe niciunul. Unul singur ai, și vrei să-l pierzi și pe acesta.”

Lectura acestei cărți se impune astăzi pentru accesul la înțelepciunea de spirit oriental. Scriitorul ar fi avut șanse mari să devină un excentric rege al podcasturilor de nutriție și lifecoaching. De pe divanul său, Sadoveanu i-ar fi chemat pe toți să vadă „lumina lumii”, care la el nu e albastră, după numele lui Ferid, fiu de împărat și elev al dascălului filosof Sindipa. În roman, acest cocon privilegiat urmează un plan de studii personalizat. Pe lângă programa cu învățături de bază, el are acces la interpretarea tainelor venite din parabole și logica filosofilor. O imersiune culturală la baza icebergului pe durata a șapte zile de muțenie. Individul atras de acest program ieșit din lectura romanului trebuie să fie deschis la minte, gata să-i accepte deviza: „nebunia înțelepților are mai multe cotloane decât a nebunilor”.

Prima regulă și cea mai importantă este curățarea. Aici se pierd mai toți candidații de azi, rumegători din zi în noapte.

„Gura și mâinile poți să le speli, de asemenea vasele; dar lăuntrul meu să-l curăț nu mai pot.”

Stagiul nu are preț, poate doar lectura acestor rânduri să stârnească (re)descoperirea ultimelor ediții de anticariat. Pe lângă liniștea absolut necesară unui autor ca Sadoveanu, altfel cititor furat de zgomotul din jur și nepătruns de firul înțelepciunii, curățirea corpului stă la baza multor pasaje ale cărții. Postul e invocat des, la fel și mâncarea puțină, condițiile minime de trai, izolarea, și mai presus de toate stăpânirea poftelor – „cea mai anevoioasă dihanie dintre toate”. Doar așa se poate ajunge treptat la buna judecată a lucrurilor.

„Dădea puțin trupului, ca să rămâie duhului său îmbelșugarea.”

Scriitor obișnuit în viață cu toate regimurile alimentare, devine nemilos cu personajele sale, supunându-le primei faze de șoc. Cei mulți de azi se vor pierde rapid, îngreunați de pulsația unei conștiințe bolnave, menținută în permanență de un scroll al ecranului pe fond de ronțăială. I-ar fi fost ușor lui Sadoveanu să organizeze tabere retreat în colțuri cunoscute doar de el unde ar fi ținut workshopuri și conferințe omului pierdut azi mai mult ca oricând în „mlaștina neliniștii”.

„De patru ori pe zi scotea pe cocon la lumină și-i arăta câmpul și pădurea și toate frumusețile lumii, cu florile, gâzele, paserile și animalele. I li spunea pe toate și i le tălmăcea, ca să le cunoască bine. I le spunea și i le tălmăcea în plăcere și cu bucurie, ca să fie învățătură, nu silnicie, ci desfătare a vieții.”

Continui exercițiul până la capăt pentru cei puțini și fericiți. După post și natură, urmează contactul cu amenințările vieții. Ele vin din citirea realităților din jur și stăpânirea unei metode de analiză în despicarea faptele. Pentru a fi controlat în mod absolut, publicul de azi trebuie să fie cât mai omogen și lipsit de idei. Sadoveanu își vrea discipolul precaut și atent în judecată. Adevărul e o noțiune schimbătoare, spune el, și nu trebuie crezut oricum.

„Când judecăm, să nu ascultăm numai pe unul. […] Fapta o despică măria ta și o cercetează cu de-amănuntul. […] Înșelătoare sunt înfățișările vieții și vorba omului nu-i făcută să spună numai adevărul. De aceea, nu crede tot ceea ce auzi, și tot ceea ce vezi. […] Câteodată dreptatea se acoperă de minciună.”

Divanul persian este o carte despre cum e să pierzi, fază mult mai interesantă decât ascensiunea. Cei aflați sus nu țin cont de ea, deși e după colț, la un pas de mlaștina uitării. Nu e doar despre cădere, ci și despre parcursuri construite în timp și cu discreție, fără salturi primejdioase sau compromisuri amețitoare. Prea puțin să se aștepte omul simplu de la dreptatea și considerația „împăratului”, oricare i-ar fi întruchiparea azi, obișnuit de-a pururi să-i fie scărpinate tălpile de șleahta de supuși sau de „copii de casă”. Nimic nu s-a schimbat. Împăratul are sfătuitori care-l îndeamnă cum să stea în public: mereu încovoiat, supărat și serios, prea ocupat pentru popor. Judecătorul, personaj caricatural la Sadoveanu, e doar un lacheu incapabil, de niciun folos omului simplu. Chemat să facă dreptate într-o afacere de negustori și o bătrână amărâtă, omul legii e sătul și fără chef.

„Era un judecător care abia își mâncase cușchebapul de batal și alunele prăjite și se tolănise pentru bună mistuire sub o umbră de pom, lângă răcoarea unui zid. Cum li-i dat oamenilor din tagma asta, picura de somn și din când în când îi asfințeau ochii. Foarte mare nemulțumire a avut că l-au tulburat împricinații. Împăratul nu plătește pe judecătorii săi ca să fie întruna tulburați, mai cu seamă după ce au ospătat cușchebap de batal.”

Aici e spiritul lui Sadoveanu detașat de Sindipa. Inutil să adaug că dreapta judecată nu i se va datora amatorului de chebap și protejat al împăratului. Mai e și „viclenia muierii” cu multele încercări de a intra în cotloanele minții ei, fără vreo șansă de izbândă, în ciuda metodei și planului bine stabilit a unui scriitor pornit să scrie zece povești despre această „ticăloasă stare”. Chiar dacă se dovedesc a fi inutile, Divanul persian merită să fie citit de mulți coconi de azi. „Nu-i bărbat pe lume să se teamă de înșelările femeii. […] Dragostea e vicleană și caută și altele.”

În final, coconul de împărat nu va alege calea prestabilită a destinului, ci va urma drumul său predestinat la naștere, „după rânduiala cea scrisă în lumea stelelor”. Din nou noțiunea fatalitătii, des invocată de Sadoveanu.

„Toate au fost rânduite și scrise de o putere mai presus de noi: oamenii să se adune la anume ceas, femeia să umble pe sub migdali, și chiar atunci să treacă un stârc cu șarpele în plisc.”

Coconul devine un necunoscut, un filosof la rându-i, precum dascălul său, Sindipa. După săptămâna de muțenie în care a putut vedea zădărnicia oamenilor, bucuria înțelepciunii și toată viața concentrată într-o imagine, Ferid înțelege că tăria și sprijinul sunt doar în el însuși. Divanul persian e un roman despre soartă și destin. Controlul destinului este o iluzie amplificată mult astăzi prin tot felul de mesaje gestionate abil cât să fie pe plac destinatarului și să-l țină în permanență atârnat de un telefon. Dintre toate, cel mai important mesaj al cărții este găsirea unui „fir călăuzitor care să ne scoată din labirintul necunoașterii”. Taina înțelepciunii vine din libertate și din neacceptarea unui destin orchestrat.

„Da, stăpâne: omul sub destin ca râma sub piatră.”

Mihail Sadoveanu a rescris o poveste orientală, după tradiția unor legături diplomatice străvechi, dovadă proverbul persan rămas de pe vremea Ștefan cel Mare: «Nimic mai frumos decât tânăr persan pe cal moldovenesc». O meditație asupra vieții trecătoare și a unei rânduieli de sus.

Montricher & Bougy-Villars, 7 mai 2026

[1] Ionel Teodoreanu în Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu, ed. Ion Creangă, București, 1973.

[2] Nicolae Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, ed. Enciclopedică Română, București, 1974, vol. 2

[3] Profira Sadoveanu, Note, 12 noiembrie 1958,  în M. Sadoveanu, Opere, vol. 15, ed. de Stat Pentru Literatură, 1959.

[4] Pictorul Aurel Bordenache (1902-1987) a urmat cursurile „Școlii de Arte Frumoase” de la Liège cu diplomă de merit. În timpul primului război mondial a fost elev al pictorului Octav Băncilă la Școala de Arte Frumoase de la Iași, considerat „elev excepțional”. Printre cei care l-au sprijinit financiar să plece la studii la Paris a fost și poetul Octavian Goga. A intrat primul din 680 de candidați la „L’Ecole Nationale et Supérieure des Beaux-Arts” de la Paris, secția pictură și gravură. Datorită unei colecții de timbre pe care a ilustrat-o, Universitea București a strâns fondurile necesare renovării clădirii. De asemenea, a donat lucrările sale de la Mausoleul din Mărășești (1929) și încă 212 picturi făcute în regiunea Mărăști care au permis strângerea de fonduri pentru turnarea sculpturilor. Aurel Bordenache a ilustrat nenumărate cărți, având o colaborare strânsă cu editura Cartea Românească, dintre care amintesc doar ediția Poezii de M. Eminescu din 1944. A scris cronici în ziarele timpului: Neamul Românesc, Universul, Curentul, Viitorul, L’Indépendance roumaine. Informații preluate dintr-un interviu realizat de Dumitru Grumăzescu, apărut în Flacăra, iunie 1985 https://dosaresecrete.ro/aurel-bordenache-artist-aproape-necunoscut-astazi-a-fost-copilul-minune-al-inceputului-de-secol-xx/#google_vignette

[5] Magdalenei Georgescu, Sindipa, studiu lingvistic și filologic publicat în seria Cele mai vechi cărți populare în literatura română (coord. Ion Gheție și Alexandru Mareș, ed. Minerva, Buc., 1996).

[6] Virgil Cândea, în Cuvânt înainte, Şah-Namè (Cronica Şahilor), Firdoùsi, ed. Pentru Literatură Universală, Buc., 1969.