Cum e folosit Caragiale și azi în chip proletcultist

Un tip care se prezintă a fi de la Radio România Cultural îmi solicită un minut de înregistrare audio despre cartea care m-a marcat. Asta fost cu o zi înainte. Cum eram obosit, atît de obosit că uitasem și c-am citit vreo carte în viață, d-apoi să-mi mai amintesc lucruri concrete despre o lectură, l-am amînat pe a doua zi. M-am gîndit pînă la urmă la Creanga de aur a lui Mihai Sadoveanu. Puteau fi și alte recomandări, ca de exemplu, Căderea Constantinopolului, de Vintilă Corbu; Creanga de aur mi s-a părut mai nimerită și pentru că e vorba de Mihail Sadoveanu și pentru că despre roman am scris cîndva. După cum era de aștepat, nu-mi mai aminteam aproape nimic din carte, nici măcar numele lui Kesarion Breb. Pe internet am găsit un fel de prezentare amplă, tip didactică. Un fragment despre personajul principal m-a făcut să-mi fie dor de Creanga de aur și să mă las tentat de o relectură acum, cu creionul în mînă. Dau interviul. Lucruri noi despre cele zise în Romanul unei diversiuni nu afirm. După interviu stau de vorbă cu ziaristul. L-am mai văzut prin sală. Da, vine la bibliotecă, studiază Comisia Dunării din punct de vedere istoric. Îi spun că Titus Corlățeanu s-a ocupat de tema asta, a scris și o carte. Chiar dacă despre disputele geopolitice despre membrii Comisiei (în 1948, rușii au cerut ca țările neriverane, precum Anglia, să fie scoase din Comisie), cartea ar putea găzdui amănunte despre ce-l interesează pe jurnalist și anume interesele occidentale în controlarea gurilor Dunării. Cade de acord cu mine că preocupările occidentale pentru gurile Dunării sînt asemănătoare celor pentru alte locuri din lumea suburbiilor planetare. Cu ocazia asta aflu c-a publicat ceva în Historia, un eseu al cărui titlul l-am schimbat eu în bine: zice el, nu eu. Un eseu despre Caragiale, în care pleda pentru renunțarea la rămășițele interpretărilor proletcultiste din studierea satiricului azi. Da, e o idee. Parcă și azi se pune un prea mare accent pe critica social-politică, pe denunțarea societății din vremea sa, pe folosirea lui Caragiale ca un argument împotriva clasei politice. Uite, chiar în timp ce scriu aceste lucruri, îmi dau seama deodată, ca într-o revelație a unei dimineți de vară, că într-adevăr între folosirea de azi a lui Caragiale și cea din vremea proletcultismului prea mari deosebiri nu sînt. Broșura lui Călinescu despre alegerile denunțate de marele satiric ar putea fi reprodusă azi ca document împotriva clasei politice postdecembriste, ba chiar și împotriva democrației din ultima vreme. Nu prea văd mari deosebiri între criticii proletcultiști, care vedeau un Caragiale denunțător al tarelor așa-zisei democrații burgheze și publiciștii de azi, care apelează la opera lui Caragiale pentru a-și exprima dezgustul lor față de clasa politică, față de demagogia electorală. Am scris pe vremuri un eseu – Actualitatea actualității lui Caragiale. Ar trebui să-l completez cu aceste rînduri despre folosirea lui Caragiale azi în denunțarea clasei politice românești. Da, sîntem în fața unei noi etape de actualizare a lui Caragiale, cea a întoarcerii la simplicările proletcultiste.

*

Scriam pe 12 noiembrie 2014. Am divorțat și de Realitatea Tv!

Am trimis în dimineața asta acest e-mail lui Bogdan Rareș, prin care solicit desfacerea contractului dintre mine și Realitatea Tv:
„Stimate domnule Rareș Bogdan, Avînd în vedere evenimentele petrecute în ultimul timp (anularea fără a fi înștiințat a emisiunilor de miercuri și duminică, jignirile aduse de patronul dvs, Cozmin Gușă), v-aș ruga să întreprindeți diligențele necesare pentru întreruperea contractului dintre mine și Realitatea Tv începînd cu 1 noiembrie 2014. Apelez la acest mijloc întrucît semnarea contractului a avut loc tot prin intermediul dumneavoastră.
Cu stimă, Ion Cristoiu”

Știu că telespectatorii și cititorii sunt ocupați cu lucruri mult mai importante decît noul meu divorț de o televiziune (l-am bătut pe Tăriceanu la divorțuri!), cum ar fi, de exemplu, implicarea Serviciilor secrete ale României în confruntarea pentru turul al doilea, dacă va reuși sau nu manevra acestora cu organizarea unor demonstrații de stradă, după modelul Primăverii arabe.
De aceea, nu voi trece în revistă întîmplările care m-au dus la concluzia că e ceva în neregulă în atitudinea celor de la Realitatea Tv față de mine, inclusiv a lui Rareș Bogdan.

Voi menționa un singur lucru. Plecînd de la premisa că vîrsta, experiența, dar și solidaritatea față de post îmi dau dreptul (în definitiv, ce se spunea despre Realitatea Tv mă privește și pe mine, fie și ca simplu colaborator), mi-am permis să-i atrag atenția lui Rareș Bogdan, într-un comentariu din Evenimentul zilei, că e nu numai falsă, dar și periculoasă pentru interesul național teza vehiculată de Realitatea Tv în toate emisiunile și pe toate burtierele că alegerile din primul tur n-au fost libere.
Drept răspuns, un domn – Cozmin Gușă – despre care am aflat că e finanțatorul postului, deși eu știam că e consultantul politic al Elenei Udrea (ceea ce explică multe derapaje ale postului în favoarea Doamnei!), îmi atrage atenția pe site-ul Reporter virtual că el mă plătește și să-mi bag mințile-n cap, că la adică îmi reziliază contractul.

În cei 24 de ani de gazetărie postdecembristă, am lucrat cu mulți patroni de presă. Nici unul nu și-a permis să mă trateze public drept sluga care trebuie să stea drepți în fața lui, pentru că el mă plătește. (Apropo, de unde are bani de întreținut un post tv Cozmin Gușă?!). Nici Sorin Ovidiu Vântu, nici Dan Voiculescu, nici Sorin Oancea, nici Ion Rațiu.

Stupoarea mea la incredibila reacție de ciocoi a consultantului politic al Elenei Udrea s-a risipit marți seara, după marele Pîrț care a fost confruntarea dintre Victor Ponta și Klaus Iohannis. Cozmin Gușă i-a aliniat pe cei care făcuseră emisiunea, în frunte cu Rareș Bogdan, și, în direct, a purces la o lecție de dirigenție. Unora le-a dat un pupic, altora una cu rigla peste palmă. Cei de la Realitatea Tv, în frunte cu Rareș Bogdan, ședeau în fața Mogulului speriați ca niște elevi clăpăugi surprinși în delict de fumat la WC, străduindu-se din răsputeri să cu gura și să fie fericiți de asta – vorba lui Arghezi – scuipatul Patronului. Ce mai încolo și încoace! Unii n-au noroc la neveste. Eu n-am noroc la televiziuni!