Cum i s-a înfundat martorului mincinos

 – O să mă întrebaţi, rîdea şugubăţ Vasile Şandru, apropiindu-se de ascultători şi dîndu-le în nas mirosul gurii sale, cu măselele cariate, dacă şi pîrîtul şi pîrîtorul aveau martori, înseamnă că cel puţin unii dintre aceştia minţeau. Ei! aici începe hazul, că şi martorii părţii pîrîte şi ai părţii lezate se jurau că spun adevărul, şi chiar îl îl spuneau. Pentru că, zicea judecătorul, ia spune, bade, cum a fost? Şi badea, sincer, sufocîndu-se de mînie pe pîrît povestea cum văzuse el că a fost. Şi veneau martorii pîrîtului, la fel de convinşi, şi povesteau şi ei cum a fost. Pînă cînd toţi se încurcau atît de rău încît judecătorul îi declara pe toţi martori mincinoşi.

Şi astfel, peste cîtva timp, ţăranii nu mai rîseră în faţa martorilor mincinoşi de profesie. E drept, îi acceptară, plătiră chiar şi bani, dar cu un fel de stînjeneală, explicabilă dacă ne gîndim că nu prea credeau într-astfel de martori. Curînd însă, meseria prinse curaj, se înfiripă cu putere, apărură şi aşi ai meseriei, cum era Vasile Şandru din Vintileasa, cu aerul lui de om destul de idiot ca să fie totdeauna acolo unde doi sau trei, în fine, mai mulţi inşi îşi spărgeau capetele. Astfel, meseria se perfecţionă încetul cu încetul. Martorii mincinoşi avură de luptat cu martorii sinceri, şi-i biruiră, căci martorii sinceri trăiau întreaga scenă sau, cum zicea Vasile Şandru, trăiau adevărul şi, în consecinţă, se bîlbîiau, se înroşeau şi se contraziceau, mă rog, toate poticnelile unui om care crede ce spune, pe cînd martorii mincinoşi relatau scena fără să clipească, insistînd pe amănunte, răspunzînd rapid tuturor întrebărilor. Cînd martorii sinceri lăsară locul celor mincinoşi, lucrurile se complicară. Judecătorii, tot mai neputincioşi, trebuiau să aleagă acum nu adevărul de minciună, ci minciuna de minciună. Lupta se dădea între cine minte în aşa fel încît să pară că spune adevărul.

Situaţia asta dură cîţiva ani, pînă într-o zi, cînd un judecător nou, abia ieşit de pe băncile facultăţii, prinzînd firul afacerii, îi întinse o capcană lui Vasile Şandru, asul meseriei de martor mincinos. Într-o după-amiază, în timpul unui proces plictisitor, cînd victoria lui Vasile Şandru se anunţa uşoară, în sala tribunalului izbucni un scandal. Un ţigan bătrîn, cu o mustaţă uriaşă, de căldărar, pălmui pe neaşteptate un cetăţean cu bretele, de lîngă el care, la rîndu-i, îi dădu o palmă. Conflictul angajă mai mulţi inşi. Cetăţeanul pălmuit ceru imediat arestarea ţiganului, preşedintele evacuă sala şi, peste cîteva zile, cîţiva din cei prezenţi, printre care şi Vasile Şandru, primiră citaţii de martori. Aparent, întrebarea era foarte simplă: cine a bătut pe cine? (Amîndoi partenerii intentaseră proces). Vasile Şandru zise, senin şi sigur, cum cerea un lucru atît de simplu: păi, ţiganul a dat primul, el e vinovat! Imediat, însă, sări un ins pirpiriu, în nişte haine de vară albe şi boţite, care afirmă că Vasile Şandru minte, întrucît – a văzut el cu ochii lui – cetăţeanul cu bretele a dat primul. Nici că se putea mai mare jignire. Vasile Şandru văzuse cu ochii lui doar cum ţiganul dăduse primul. Ăsta minţea cu neruşinare! Bîlbîindu-se de furie, fără să se exprime prea clar, relată din nou scena şi, pe măsură ce relata, începea să se îndoiască de cele văzute, şi, mai ales, spre deosebire de înainte, cînd simţea o adevărată bucurie să născocească tot felul de amănunte, întîmplarea văzută cu ochii lui îşi pierdu la un moment dat tăria, şi Vasile Şandru nu mai putu să spună ce văzuse. Mult mai grav, începu să creadă că de fapt el minţea şi nu insul care-l contrazicea atît de înverşunat.

Descumpănit, se resemnă şi tăcu.

Primi un an închisoare, pentru mărturie mincinoasă.

Pagini: 1 2