În noiembrie 1999, ca jurnalist, am făcut parte din Grupul de presă care l-a însoțit pe premierul Radu Vasile pentru a transmite în țară relatări de la întîlnirea cu Vladimir Putin, la vremea respectivă, premier al Rusiei.
Despre Vladimir Putin s-au scris chintale întregi de cărți, articole, eseuri, pamflete și elogii.
Impresiile mele stîrnite de întîlnirea (întîia oară în viață) cu Vladimir Putin, le-am transcris în eseul Cum l-am cunoscut pe Vladimir Putin, din revista Dosarele Istoriei, februarie 2000.
Dacă aș fi un mîncător de spanac propagandistic, n-aș republica acum, cînd Putin e Monstrul, Diavolul, pentru presa noastră bolșevizată, articolul din 2000.
Eu însă îl reproduc, ținînd să precizez: îmi mențin considerațiile din 2000.
Joi, 25 noiembrie 1999, orele 19. Ca jurnalist, trebuie să mă supun regulilor drastice ale protocolului stabilit pentru întîlnirea dintre premierul Vladimir Putin și Radu Vasile, încă prim-ministru al României, aflat în vizită la Moscova, dînd curs invitației lansate de partea rusă. După vreo cîteva ceasuri de așteptare pe holuri, șeful Biroului de Presă al guvernului rus ne anunță că putem intra în sala ce va găzdui, după încheierea taifasului dintre cei doi premieri, reuniunea în plen a celor două delegații guvernamentale. Ca de obicei în astfel de împrejurări, primii apucați de nervozitate sînt cameramanii. E vital pentru ei să-și așeze mașinăriile într-un loc favorabil prinderii în imagini a momentului. De aceea, la deschiderea ușilor, atît ai noștri, cît și ai rușilor, înhață aparatele și dau fuga cu ele în spinare să ajungă în sală, luînd-o înaintea tuturor. Mai calmi, noi, cei doar cu pixul, îi urmăm cu pași alene.
Îmi dau seama însă că m-am înșelat.
Și dacă ești simplu jurnalist, trebuie să te grăbești în astfel de împrejurări. Riști altfel, cum era să mi se întîmple mie, să dai peste un zid de cefe prin care privirea ta nu poate trece. Sala în care intrăm are în spate o ușă străjuită de două tinere de zveltețea unor stewardese. A trecut de orele 19.
Concluzia rapidă trasă de jurnaliști:
Convorbirile între patru ochi dintre cei doi premieri au depășit deja timpul strict prevăzut de program. De aici discuții, speculații, pe care unii dintre noi și-i le zgîrîie cu pixul pe carnețelele de gazetar. Mor de curiozitate să-l văd pe Vladimir Putin.. Pentru acest moment am acceptat să-l însoțesc pe Radu Vasile în vizita la Moscova. La vremea cînd aflasem de călătoria premierului nostru în Rusia, Vladimir Putin era doar prim-ministru al Federației. Nu se petrecuse lovitura de teatru prin care colonelul KGB avea să devină, la fine de secol și mileniu, noul țar al Rusiei. Citisem totuși enorm despre acest personaj enigmatic, susținător crîncen al războiului din Cecenia, răsfățatul sondajelor de opinie rusești. Îl văzusem de nenumărate ori la televizor. Ce Dumnezeu o avea omul ăsta? m-am întrebat ori de cîte ori televizoarele noastre i-au difuzat imaginea. Pe micul ecran, mi se înfățișa un personaj șters, cu o figură tipică unui ofițer al serviciilor secrete. Altfel spus, o figură ce n-o poți ține minte, ce n-o poți remarca într-o mulțime, pentru că pare întruchiparea deplină a insipidității.
Și, deodată, ușa s-a dat în lături și în sală au intrat cei doi. În realitate, Putin pare și mai șters și mai neînsemnat decît la televizor. A fost suficientă însă o singură privire aruncată omului în carne și oase aflat la cîțiva metri de mine pentru a-mi da seama că Vladimir Putin își merita gloria deja cîștigată. Acest om șters, scund, emană o forță tipică marilor conducători. Dacă l-aș fi întîlnit pe Boris Elțîn, probabil că m-aș fi amuzat teribil. Încă președinte al Rusiei la vremea respectivă, Boris Elțîn nu-mi stîrnea nici un respect. Poate doar o simpatie aparte, născută din cunoașterea instinctivă a rusului autentic: uriaș, greoi, ascunzînd sub blajinătatea-i masivă viclenia indispensabilă supraviețuirii în eternul viespar de intrigi care e Kremlinul. Văzîndu-l pe Vladimir Putin, am simțit instinctiv autoritatea. Cît pe-aci să iau poziție de drepți. Sub înfățișarea cenușie ședea o forță care emana în întreaga sală, supunîndu-i pînă și pe jurnaliștii noștri.
La o privire superficială, Vladimir Putin e un tip pe care nu dai nici doi bani. E suficient însă să-l vezi mergînd, vorbind sau numai stînd nemișcat pentru a-ți da seama că în acest om pîndea încordat o personalitate. E semnificativ astfel că și cînd zîmbește Vladimir Putin lasă se se întrevadă, dincolo de pielea destinsă, mușchii încordați. Întreaga desfășurare a protocolului și a conferinței de presă, mi-au confirmat prima impresie. Vladimir Putin e omul de care rușii aveau nevoie. Întruchiparea autorității, a mîinii de fier, a voinței nezdruncinate de a duce un lucru pînă la capăt. Cînd l-am întîlnit pe Vladimir Putin nu știam că va ajunge peste puțin timp președintele interimar al Rusiei. Nu bănuiam, așadar, că am în față pe viitorul Petru cel Mare. Da chiar și fără această știință, consider momentul din capitala Rusiei ca unul istoric. Alături de trăirea pe viu a bombardării Belgradului de către NATO, a urmăririi schimbului de focuri dintre armata israeliană și milițiile Hezbolah în Libanul de Sud, de vizita la trupele NATO din Bosnia, de alte evenimente ale lumii contemporane, mă pot mîndri, ca jurnalist, cu posibilitatea de a fi văzut la cîțiva pași de mine pe Vladimir Putin. Altfel spus, de a trăi, ca gazetar, în direct, la fața locului, istoria contemporană.
Foarte tare , relatarea intalnirii cu TARUL , de care eu nu mai stiam . Eu va urmaresc zilnic , dar chiar nu mai stiam ca acum peste 25 de ani premierul R.VASILE si jurnalisti s-au intalnit cu Putin. Sunt convinsa de magnetismul presedintelui PUTIN. Da , si eu zic : este un lider , care de peste 25 ani si-a consolidat aura de lider , de patriot , de om providential pentru tara lui ! Multumim Maestre ! Sper sa alegem si noi un lider , ca de mazete ne-am saturat ! Asteptam INTERVIUL din 2025 !
Da, D-le Cristoiu, este atât de important să fii realist şi să judeci în termenii realităţii, să nu cazi în mrejele unei propagande interesate de alte orizonturi. Din păcate noi nu ne găsim lideri decât mediocrităţi mucegăite – vezi spălăcitul casnic, Crin – sau jalnici agramaţi pricepuţi la îngroşarea conturilor personale.
Excelent surprins omul de sub aparenta.
Acum, pentru Annaliza: sa stii ca fiecare casa are nevoie, la un moment dat, de curatenie generala. Romania este casa noastra comuna, iti place sau nu, iar Calin Georgescu, care nu a fost colonel, nici kgb, nici neaos, ar putea macar incepe. Dupa aceea, continuam noi, care avem dorinta, dar si forta si rabdarea.
Ce spui, dra care nu ai curajul raspunderii?!
Maria Voican
Ei, acuma o sa puteți face o comparație binevenita și obiectivă ci ocazia interviului ci Curățenie Generala C.G. Ne veți spune prin analiză, daca cei doi au ceva ce ii face mari conducători charismatici. Așteptăm Anna-liza.