Cum poate să dispară cu totul un om din memoria celor care l-au cunoscut

Revizionare. M-am apucat, în fine, de serialul Fundația, sezonul 2. Pentru asta aveam nevoie să revăd ultimele trei episoade din sezonul unu. Fără revizionarea lor riscam să nu pricep nimic din sezonul doi al unui film care-ți cere doctoratul în tehnologia viitorului ca să-l pricepi cît de cît. Și așa intru cu greu în tîlcurile serialului, dacă mă gîndesc la talentul meu de a uita de la mînă pînʼ la gură. Din ultimul episod rețin – sper că nu l-am reținut la prima vizionare – pedeapsa decisă de Împărat pentru Azura, grădinărița care-l răpește pe fratele și succesorul Împăratului, ca misiune primită de la o Organizație subversivă. Pe parcursul unei plimbări calme prin grădinile Palatului, Împăratul îi spune că a cercetat pe toți cei care și-ar putea aminti de existența ei: de la neamuri pînă la prieteni și de la neamurile neamurilor pînă la cunoștințele prietenilor. Că un om există sau că a existat se vede nu numai din prezența sa fizică, ci și, dacă nu mai ales, din faptul că numeroși alți oameni știu ceva despre el. Dispariția absolută a unui om apare în clipa cînd, deși el trăiește, firește, izolat de lume, toți cei care într-un fel sau al altul ar ști că acesta există sau că ar fi existat sînt lichidați. E ceea ce face Împăratul cu aproximativ o mie de persoane care știu fie și vag că există o tînără cu numele de Azura.

S-o recunoaștem.
Asimov e un geniu al cinismului. Cui i-ar fi trecut prin cap că un om poate să dispară la modul absolut, pentru că au dispărut toți cei care știu într-un fel că el există? Serialul, asemenea multor producții artistice, meditează asupra Istoriei văzute ca un șir de fapte și personaje care există, pentru că s-a găsit cineva să scrie despre ele sau că sînt prezentate așa cum s-a scris despre el. Dacă toți cei care l-au cunoscut pe Napoleon ar fi dispărut dintr-o simplă mișcare a două degete (așa face Împăratul), nu-i exclus ca Napoleon să nu fi existat. Deseori, cînd mă culc și mă apucă urîtul, mă gîndesc la miliardele de locuitori ai Pămîntului morți de mult fără să știm că au existat.

*

Întrebare. În urmă cu vreun deceniu mă întrebam, într-un text tipărit într-o revistă şi adunat mai apoi într-o carte, cum ar fi comentat Marin Preda, dacă ar fi trăit, vremurile post decembriste.
Nu era un exerciţiu de ce ar fi fost dacă.., la care se mai dedulcesc uneori, cînd vor să se copilărească, pînă şi istoricii serioşi.
Era o întrebare născută din credinţa că balamucul de după Revoluţie ar fi fost un pic mai puţin deşănţat dacă Marin Preda n-ar fi murit înainte de decembrie 1989.
Pentru că, aşa cum ne arată scrisul lui Marin Preda, marele scriitor era un duşman funciar, în tradiţia lui Ion Luca Caragiale, al farafastîcurilor dîmboviţene.

La ani de la moartea lui Octavian Paler nu mă întreb cum ar comentat maestrul bolboroseala ciorbei social-politice de azi.
Sînt sigur că ar fi făcut-o de pe poziţiile bunului simţ ţărănesc care-l definea, în buna tradiţie a lui Marin Preda.
Pentru că mai ales în ultimii ani dinaintea morţii sale, Octavian Paler s-a remarcat în chip strălucitor drept moralistul numărul unu al naţiei.
Spectacolul politic ar fi şi azi judecat de Octavian Paler din perspectiva omului care a văzut cum cresc arborii şi cum încolţeşte grîul.
Fără vorbe!