Cum pot fi manipulați ziariști

Pentru politicianul de peste tot cel mai dificil moment în soluția cu media e cel al scandalului. Ne-o spune Dick Morris în faimosul eseu Noul Principe. O spunem noi: scandalul e pâinea presei. Nu de azi, ci de ieri și de mâine. Asta deoarece scandalul e momentul cel mai atrăgător al vieții de mahala și al vieții în general. Luați o clădire oficială din orice țară a lumii. A guvernului, de exemplu. Puneți două lelițe să se certe, gata de păruială în curte. Pariez că la ferestre își vor iți capetele cetățenii dinăuntru. Secretarele, consilierii, miniștrii, poate chiar primul ministru. În cazul scandalului, funcționează din plin schema cu „vrăbiuțele de pe sârmă“. Rare sunt cazurile când un scandal abordat de un ziar să nu fie de îndată oglindit de celelalte, preluat de emisiunile informative tv și tocat mărunt-mărunt de talk-show-uri. învățătura lui Dick Morris răsare de îndată. Ar trebui însușită de toți politicienii:

„Când apare un subiect negativ poți încerca să iei toate măsurile de respingere, dar este bine să înțelegi că singurul mod de a ieși basma curată este să distragi atenția de la acest subiect cu un altul mult mai convingător“.

E o învățătură trasă din experiența americană. Dacă nu mă înșel, unii politicieni de la noi au folosit-o și o folosesc, fără să-l fi citit pe Dick Morris:

„Când David Maraniss a scris biografia lui Clinton, First in His Class, dând în vileag aventurile acestuia, președintele a ales momentul lansării cărții ca să intervină cu privire la greva jucătorilor de baseball. Știa că nu dispunea de pârghiile necesare liniștirii situației și că atât jucătorii, cât și patronii ajunseseră prea departe ca să mai fie dispuși să gândească la rece. Știa că nu va reuși, dar relatarea despre greva din baseball era mult mai bună decât să lase poveștile din cartea lui Maraniss să vuiască în ziarele de sfârşit de săptămană“.

Sub acelaşi semn, al manualului de folosire a media în interes politicianist, autorul dă ceea ce el numeşte „un set de soluţii“. Un „set“ care mărturiseşte o bună cunoaştere a măruntaielor redacţionale. Omul politic ar trebui să ţină cont că:

„Partea cea mai importantă în vânzarea unei ştiri este formularea ei. Restul poate fi umplut cu platitudini sau detalii. Subiectul trăieşte sau moare în funcţie de cum este formulat în paragraful de prezentare“.

Dick Morris nu se complică cu amănuntele. Ca meseriaşi, noi vom spune că în vânzarea unei ştiri important e titlul. Consilierii de presă sunt obligaţi să pună titluri cât mai atrăgătoare comunicatelor lor de presă. Redactorul e, ca tot omul, comod. Mulţumeşte lui Dumnezeu când textul e aproape gata redactat. Nu mai e nevoie să-l refacă.

Sunt însă şi invăţături mai subtile, dovedind pătrundere. Cum ar fi, de exemplu, cea potrivit căreia fiecare reporter e o personalitate de care se cuvine să ţii seamă când vrei să-l foloseşti. Adâncind chestiunea, merită să spunem că politicianul urmează să fie atent la reporter şi nu la director. La noi, mulţi demnitari şi politicieni se străduiesc să aibă relaţii bune cu şefii de jurnale. Nu e rău. Dar nu e nici suficient. Oricât de amic ţi-ar fi directorul unei gazete, nu-ţi prea poate fi de mare ajutor câtă vreme e la mâna celui din teren. Şeful din presă n-are timp să controleze totul. Dacă ai făcut greşeala să sari peste reporter şi, mai grav, lăudându-te, i-ai zis că o să-l suni pe şef (pe care-1 cunoşti!), respectivul reporter ţi-o va plăti până la urmă.

De maximă subtilitate e însă învăţătura conform căreia politicianul trebuie să se folosească de ziarele evident adversare pentru a-şi câştiga electoratul. învăţătura are drept premisă ceea ce s-ar putea numi „sindromul Jupân Dumitrache“. Personajul caragialian e un cititor pătimaş din punct de vedere politic. Se înţelege că un astfel de cititor te va simpatiza şi mai tare văzând că te atacă jurnalul ale cărui poziţii nu-i convin.

Cartea lui Dick Morris a fost citită şi de jurnalişti. Şi-au luat ei măsurile necesare pentru a nu fi manipulaţi de politicienii care şi-au însuşit învăţăturile lui Dick Morris?
Am temeiuri serioase să mă îndoiesc.