Ca la Swift. Ciupind, probabil, din amintiri despre marele satiric, monografia lui B. Jordan şi Lucian Predescu „Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor”, editura Cugetarea, 1939, se ocupă şi de directoratul lui Caragiale la Teatrul Naţional.
„Ochiul său vigilent nu lasă să-i scape nimic. E iritabil şi puţin lipsit de manieră”.
Se dă şi un exemplu:
„Debutul în directorat şi-l face cu o straşnică palmă aplicată unui băieţaş din culise, care nu-l salutase”.
Urmarea incidentului?
De natură a stîrni hohote de rîs:
„Pălmuitul de atunci este viitorul şef al cabinierilor de Naţional, care a fost toată viaţa mîndru de palma care i-a dat-o Caragiale şi care, pentru a face plăcere celor ce visau să-l asculte povestind despre fostul director, spunea mereu, cu un aer de mîndrie: «uite, aici mi-a dat-o»”.
Scenă copiată de realitate din opera de ficţiune a lui Caragiale – se vor grăbi unii să spună.
Nu cred.
Sarcasmul de acest tip, împins pînă la ultimele sale limite, nu e de sorginte caragialeană, ci mai degrabă de natură swiftiană.
*
Amestecate. Nikolai Morozov despre perioada de după decembrie 1989:
„… În Capitală s-a făcut frig, pe străzile pustii pline de cioburi, bucăți de cărămizi și gunoaie, un vînt rău gonea ziare mototolite. În prima zi de Crăciun în multe piețe au fost instalați brazi împodobiți, iar lîngă ei, în memoria celor uciși, ardeau lumînări. Pe zidul hotelului «Intercontinental» apăruse o inscripție cu litere uriașe: «Jos comunismul». Peste tot se țineau mitinguri, demonstrații și procesiuni, circulau camioane din ale căror bene agitatori strigau diferite lozinci prin porta-voci. Au fost create – sau reconstituite – primele partide politice: Partidul Social-Democrat, Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal.
Pe Bulevardul Magheru grupuri de oameni discutau cu aprindere zi și noapte. Se auzeau următoarele: «Cine e acest Iliescu? E tot un membru al nomenclaturii comuniste, numai că e din eșalonul doi…» Pe bulevard trecea un grup de studenți cu tricolorul găurit în mijloc care strigau cu putere: «Jos comunismul!», «Aruncați carnetele de partid!»” (Nikolai Morozov, Corespondentul Agenției TASS a văzut totul, editura Fundației Culturale Române, București, 2002, pagina 91)
*
„Începuse a se vedea foarte clar că unii dintre revoluționari erau pe deplin mulțumiți de statu-quo și nu mai pretindeau nimic, în timp ce alții erau vădit îngrijorați de ziua lor de mîine și nu considerau deloc încheiată activitatea lor revoluționară. Aceia care au reușit să se înfigă în anumite fotolii, pe zi ce trece intrau tot mai bine în rolul noilor «nacealnici», și răspunsurile lor la întrebările noastre deveneau tot mai formale și arogante. În cele mai bune tradiții propagandistice ale «epocii de aur», ni se servea acum imaginea schematică a luptei pline de abnegație a eroilor-revoluționari împotriva tiranului sîngeros. Așadar, s-au născut deja clișee politice noi, dar mecanismul funcționării lor rămăsese același, ca și faimoasa «limbă de lemn». Iar tentativele noastre de a lămuri anumite realități erau tratate adesea ca încercări răuvoitoare de a găsi pete pe chipul luminos al revoluției.” (Nikolai Morozov, Corespondentul Agenției TASS a văzut totul, editura Fundației Culturale Române, București, 2002, pagina 93-94).
După ce-am transcris aceste rînduri de melancolie înțeleaptă, m-am gîndit să-l sun pe Nikolai Morozov pentru a-i reaminti că mi-a promis publicarea pe cristoiublog.ro a memoriilor sale. Am renunțat însă amintindu-mi imediat că i-am mai făcut oferta asta, dar el a respins-o, amînînd o decizie, condiționată (ea, decizia) de o discuție cu mine.
Lasă un răspuns