Cum se înțelegea lupta împotriva corupției la Rădoaia

Sub pretextul unei scrisori primite de la un fruntaș PNL – Gheorghe Brătianu (Georgist), condus de Gheorghe Brătianu, publicistul Tudor Arghezi iscălește în Adevărul literar și artistic din 22 februarie 1931 tableta Rădoaia, capodoperă a surprinderii ironice a năravurilor noastre levantine.

Pretinsul fruntaș politic istorisește aventurile sale ca pretendent la postul de deputat pentru alegerile parlamentare de la 1 iunie 1931.
Ca și acum, în campania electorală, candidatul se vedea obligat să umble pe coclauri, să ajungă acolo unde a înțărcat Dracu Bălaia, să strîngă mîini, să țuce obraji rău mirositori, să vorbească, să răcnească, să surîdă și să făgăduiască.

În postura de candidat al unui nou partid, Tudor Arghezi imaginează, după cum era și de așteptat, un politician cu disponibilități evidente spre autoscrutare.
Din start scrisoarea mărturisește exasperarea unui candidat care, nou, în branșă, conștientizează importanța funcțională a vechilor mijloace de păcălire la un electorat plictisit să mai fie păcălit:

„«Cetățeni» e un apel oareșcare; «fraților» e o chemare mai cu sentiment; «dragii mei» presupune o intimitate, pe care de-abia o încerci și la care trebuie să ajungi. Am epuizat tot vocabularul: «oameni buni», «frați plugari», «cetățeni conștienți». Mai totul e de-a surda: alegătorii nu mai vibrează, ciocniți, cu nimic. Ochiul lor nesimțitor e același de pe cîmp, gura lor tace, cugetul li-e indiferent. Și dacă le-aș fi zis îngeri, heruvimi sau sfinți, era totuna. Vin alegerile, trec boierii:
Spectacolul s-a repetat de multe ori. Altceva! Altceva! Te frămânți în deșert să mai găsești ceva, totul e zis și răzis. Ecoul e calp, ca-n lemn al ciocanului dec lemn.”

Campania îl duce mai cu da sila pe candidat la Rădoia, un cătun din marginea Bacăului, locuit de „țigani”.
Ține să precizeze, political correct, autorul scrisorii:

„Să mă păzească Dumnezeu, nu vreau să-i ofensez. A fi țigan nu e o rușine, cum nu-i rușine să fii american sau japonez; scoate-ți din cap că nobilul nume de țigan ar comporta vreo nuanță injurioasă.”

Potrivit mărturiilor din scrisoare, candidatul intră într-o casă și se dedă „geniului politic cel mai ingrat, discursul înflăcărat”.
Înainte de discurs, candidatul scoate din geamantan afișul cu sloganul partidului, împărțit în mai multe exemplare electoratului de la fața locului.

În ce consta afișul noului partid?
Într-un slogan de mare succes în alte părți ale țării:

„Pe afiș stă tipărit cu literele cele mai mari din tipografie:
«Oameni de bine – la muncă cinstită și rodnică; hoții – la pușcărie!»

E o sentință care cuprinde toate toată doctrina partidului, cristalizată în câteva cuvinte, impresionante pentru toți alegătorii sătui de admirație. În toate unghiurile țării, colindată de mine, s-au ridicat căciulile în bețe, ca să salute o împrospătare și o întinerire de metode”

Discursul – durînd un ceas – nu-i altceva decît transpunerea afișului în vorbe alese.
Candidatul simte că auditoriu rămîne rece.

Cînd tocmai se întreabă ce dracuʼ se-ntîmplă, se ridică bulibașa, care cere voie să zică și el, în numele electoratului ceva.
Are loc următoarea scenă:

„Bulibașa era cum îl arată dregătoria:
Un om și jumătate, un țigan și jumătate.

Cu atitudine de inspirat care ar voi să-i zică din gură, se ridică de jos și zice:
– Luzinca! Arătând cu degetul un afiș.
– A! e vorba de lozincă? întreb: de lozinca partidului nostru.
– Vezi bine! zice bulibașa. Noi, de, sîntem cam păcătoși …
– Daʼ nu e vorba de dumneavostră, fraților. Asta privește pe oamenii mari care fură …
– Sîntem neam păcătos, boierule, zice bulibașa, urmîndu-și ideea … Mai ciordim și noi cîte o găină, cîte un purceluș … Să mergem la pușcărie pentru o ciordeală? N-ar fi păcat de noi?”

Dîndu-și seama c-a sfeclit-o, candidatul drege busuiocul:

„Răspunsul meu devenea penibil și mă vedeam obligat să înfierez hoția, dar să aprob ciordeala. Cu toate că mă găseam în ajunul alegerii, nu putui și am tăcut, căutînd să îngîn că «lozincile» sînt exclusiv pentru boieri și niciodată pentru alegători, mai ales pentru lăutari.”

Bulibașa are ultimul cuvânt:

„– Ziseși: oameni mari care fură, boierule … Ei ne mai păsuiesc pe noi pentru o gîscă, noi îi mai păsuim pe dumnealor pentru un minister, mănă spală pe mînă și treaba se face…”

„Caută pe hartă Rădoaia. Și nu de pe-acolo, niciodată” zice Arghezi c-a zis în finalul epistolei candidatul.

Acum după decenii de Luptă împotriva Corupției în ziare, în studiourile TV și de la tribună, îndemnul ar trebui să fie altul:
Dacă puteți dați pe la Rădoaia din 1931.
E România lui 2026.
România în care toată lumea vrea stîrpirea Corupție, dar de ales sînt aleși tot corupții!