Cum se va transforma democrația în prostocrație

Alegerile din 6 decembrie 2020 au adus la putere, după mai bine de un deceniu de guvernare PSD, o Coaliție de Centru Dreapta, alcătuită din PNL, USRPLUS și UDMR. Schimbarea de regim își are mai multe cauze, dintre care se cuvine a menționa neapărat prăbușirea internă și internațională a PSD și voința lui Klaus Iohannis de a avea și Parlamentul Meu.

Așa cum mulți comentatori au observat, în Istoria postdecembristă, e a doua oară cînd la Putere vine o Coaliție de Centru Dreapta. Prima Guvernare a unei astfel de Coaliții a fost cea dintre 1996 și 2000, alcătuită din CDR, PD, UDMR.

A fost un dezastru.
Și despre asta spun nu numai Istoricii clipei și Istoricii pur și simplu, dar și – dacă nu mai ales, rezultatele alegerilor parlamentare și prezidențiale din 2000:
PDSR a obținut majoritatea parlamentară și Președinția și o guvernat fără probleme pînă în 2004.
Partidele care au alcătuit coaliția au fost pur și simplu clătinate din temelii.
PNȚCD a ratat intrarea în Parlament.
PD a obținut 9% din voturi.
PNL a obținut 8%.

Pe toată perioada Guvernării CDR, PD, UDMR, am scris și am publicat zilnic editoriale la Evenimentul Zilei, Național, Cotidianul, Azi.
De la începutul Guvernării PNL, USRPLUS, UDMR am scris zilnic editoriale și le-am publicat pe cristoiublog.ro. Am comentat activitatea coaliției la TVR și în Jurnalul meu video.

Revăzîndu-mi comentariile dintre 1996-2000 mi-am dat seama c-am pierdut timpul scriind comentarii despre Coaliția PNL, USRPLUS, UDMR. Ar fi fost de ajuns să republic multe dintre comentariile despre Coaliția CDR, PD, UDMR.

Asemănarea dintre cele două Guvernări de Dreapta, în materie de slăbiciuni, erori, infantilism e uluitoare.
Așa cum o dovedește comentariul de mai jos, publicat de mine în Cotidianul din 19 mai 1999.

„PNȚCD va înainta Parlamentului, spre dezbatere și votare, proiectul Legii privind limitarea temporară a accesului la demnități publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere ale regimului comunist. Devenit țel al vieții și activității deputatului Mihai Grigoriu, proiectul se bucură de sprijinul întregii conduceri a PNȚCD, care vede în această inițiativă parlamentară un nou prilej de eroice bătălii în presă și-n politică. Au trecut zece ani de la prăbușirea comunismului. A propune acum o lege vizînd trecutul unor persoane e o aberație care nu merită osteneala s-o spinteci polemic. E suficient, de altfel, pentru a o spulbera să precizăm că ea se află în conflict cu Rezoluția 1096 a Consiliului Europei, care denunță categoric tentativele de a limita unor persoane dreptul de a ocupa funcții publice sau de a fi alese pentru apartenența lor la structurile partidului comunist. Adoptînd această Rezoluție, Consiliul Europei a plecat de la principiul că astfel de încercări încalcă grav statul de drept.

Dacă legea nu merită nici măcar osteneala unei polemici, în schimb ideea PNȚCD de a o promova trebuie comentată nițel. Aceasta deoarece noua inițiativă țărănistă ne oferă explicația dezastrului în care a ajuns România după doar doi ani și ceva de guvernare PNȚCD. Primul lucru izbitor în această inițiativă este discrepanța dintre realitatea economică a țării și preocupările principalului partid al coaliției majoritare. Mai mult ca niciodată, țara are nevoie, pentru a evita dezintegrarea economică și politică, de măsuri legislative în domeniul economic. Țărăniștii par a trăi într-o altă lume. Pe ei nu-i neliniștesc blocajul financiar, creșterile neîncetate ale prețurilor, prăbușirea băncilor, falimentarea COMTIMP, corupția generalizată, pretențiile antinaționale ale minorității maghiare. Îi preocupă ca nu cumva un activist PCR la nivel local să candideze și să poată deveni primar într-un sat pierdut în creierii munților. Gîndul că la Cocîrlați sau la Stîna din Deal ar putea deveni primar, grație autorității de bun gospodar, recunoscute de săteni, un fost președinte de CAP sau un fost secretar de partid pe SMT, îi face să nu doarmă. Neliniștiți de această perspectivă, ei sînt gata să sacrifice timpul prețios al Parlamentului pentru discutarea și votarea unei legi care să-i interzică unui fost activist mărunt din sat dreptul de a candida la funcția de primar.

Această prăpastie dintre nevoile dramatice ale țării și obsesiile partidului de guvernămînt nu e nouă. Din noiembrie 1996, de cînd au ajuns în fruntea țării, pentru că românii luaseră în serios fițuica numită Contractul de două sute de zile, care s-a dovedit a fi, pînă la urmă, Contractul de două sute de ani, pentru că vreo două secole le-ar trebui țărăniștilor pentru a îndeplini măcar una din făgăduielile respectivului manifest electoral, PNȚCD s-a remarcat prin lansarea și susținerea a tot felul de elucubrații legislative, multe dintre ele lăsînd impresia că liderii partidului trăiesc nu în România vie, prezentă, ci într-o România mucegăită, acoperită de colbul trecutului.

Noua inițiativă se referă la unul dintre cele mai importante domenii ale României postdecembriste: promovarea oamenilor în funcții de răspundere. Dezastrul pe care-l traversăm își are cauza în introducerea drept criteriu al numirii sau alegerii unor persoane în anumite funcții nu competența, ci elemente secundare, cum ar fi: ce- a făcut și ce- a dres înainte de 1989, cît de neam e cu unul din fruntașii PNȚCD, cît de tare a strigat în Piața Universității, cît de dibaci a dat din gură împotriva comunismului, cît scuipat a pus pe afișele electorale ale CDR înainte de a le lipi pe stîlpi.

Regimul Iliescu a avut proasta inspirație de a promova în funcții tot felul de neisprăviți numai pe criteriul că înainte de decembrie 1989 nu s-au afirmat prin nimic. Din faptul c-au tăiat frunză la cîini s-a tras concluzia c-au fost împotriva regimului Ceaușescu. Și deoarece atitudinea față de fostul regim și nu competența a reprezentat criteriul după care au fost numiți miniștrii, prefecții, directorii de întreprinderi, cîțiva ani buni după decembrie 1989, numeroșii specialiști au fost marginalizați, în timp ce tot felul de terchea-berchea s-au îndeletnicit cu ducerea țării de rîpă. După alegerile din 1992, a intrat în funcțiune, drept criteriu al promovării, fidelitatea față de PDSR și Ion Iliescu. A fost un nou moment în care criteriul de numire într-un post n-a avut nici o legătură cu profesionalismul, cu talentul, cu priceperea, cu inteligența. Dezastrul, marele dezastru, a venit încă o dată cu alegerile din noiembrie 1996. Deși cei 15.000 de specialiști cu care ne tot amenința CDR s-au dovedit niște simple fantome, totuși noua Putere a trecut la o epurare masivă în aparatul de stat, în toate domeniile, după criteriul trecutului, fie comunist, fie pedeserist. În locurile eliberate au fost promovați diletanți absoluți, unii analfabeți la propriu. Beneficiari însă de certificatul de a nu fi făcut nimic nici înainte de 1989, nici în anii regimului Iliescu. Această promovare cu orice preț a incompetenței crase, legendare, explică măreața catastrofă la care s-a ajuns în prezent. Nu există județ al țării, nu există instituție publică, nu există instituție publică, nu există domeniu de activitate în care oamenii să nu se plîngă de diletantismul absolut al șefilor numiți de noua Putere după orice alt criteriu decît cel al competenței.

Se pare însă că PNȚCD a ajuns la concluzia că acest dezastru nu-i suficient de mare. De aceea, partidul a lansat proiectul de lege privind limitarea temporară a accesului la demnități și funcții publice, pentru cei care au făcut parte din structurile de putere ale regimului comunist. Dacă legea se adoptă, atunci, potrivit prevederilor sale, numeroși oameni competenți vor fi demiși din funcții sau lipsiți de posibilitatea de a fi aleși. Evident, vor fi atunci și mai multe locuri libere în diferite instituții, în Parlament, în fruntea primăriilor. Locuri pe care le vor ocupa, evident, proștii. În România se va trece astfel de la democrație la prostocrație. Să vezi atunci dezastru!”