Cum stau eu la poarta nouă

Nu ştiu cum sînt alţi călători în străinătate, dar eu, cînd se apropie momentul aterizării, mă prăpădesc de emoţie. S-ar putea crede că-mi imaginez o aterizare forţată, cu explozia avionului. Că mă întreb, a nu ştiu cîta oară, dacă mă va lăsa inima să nu iau cu mine, sărind pe toboganul de urgenţă, servieta din compartimentul de sus, al bagajelor de mînă. Aşa cum mă ştiu, n-ar fi exclus să mai moşmondesc pe la butoane şi după ce demult aparatul a sărit în aer.
Nu, nici vorbă de aşa ceva.

Mă face să mă perpelesc un moment banal pentru orice alt călător în străinătate:
Prezentarea paşaportului la intrare.

Deşi am fost de zeci de ori pînă acum peste graniţă, tot mai aştept cu inima cît un purice studierea documentului de către poliţistul de frontieră. Pe toate aeroporturile lumii, inclusiv pe Otopeniul băştinaş, momentul numit verificarea documentelor începe cu tradiţionala coadă. O linie roşie, scurtă şi hotărîtă, ca o poruncă scrisă pe jos, dă ştire că trebuie să te opreşti şi să aştepţi la cîţiva paşi de cuşca în care funcţionarul îşi vede de treburile sale:â vorbește la telefon sau se hîrjonește cu colega din cealaltă cușcă.

Mă aşez cuminte la rînd.
Toţi cei din faţa mea trec în cea mai deplină zburdălnicie. Aruncă paşaportul pe tocul ferestruicii şi nici măcar nu se uită la insul dinăuntru. Acesta, la rîndu-i, îi arde o ştampilă documentului şi-i  face semn următorului călător. În tot acest timp, eu nu contenesc să repet posibilele dialoguri cu funcţionarul, operaţiune începută încă din clipa cînd ni s-a spus să ne punem centurile de siguranţă în vederea aterizării. Caut, în acest scop, în adîncimile ceţoase ale manualului Engleza pentru începători varianta de Oxford a lui :
Sunt turist, am venit să cunosc frumoasa dumneavoastră ţară, cu frumoasele sale peisaje şi frumoasele sale tradiţii milenare.

Mă înarmez astfel pînă în dinţi în vederea confruntării decisive. Cam puţin, dacă mă gîndesc că insul cu şapcă ar putea apela la cunoştinţele mele de Engleză pentru avansaţi. Ceva în genul:
La ce hotel trageţi?
Cîţi bani vreţi să cheltuiţi? sau, şi mai grav, catastrofal chiar, ce părere aveţi de trecerea Marii Britanii la euro?
Explicabilă neliniştea mea.

Am o trăsătură care mă deosebeşte de oamenii normali. Stîrnesc în toţi cei însărcinaţi cu paza unei intrări – de la portari pînă la poliţiştii de frontieră-  o poftă nebună de a şi face exemplar datoria. În ţară, pe vremea cînd nu mă ştia lumea de la televizor, din o mie de inşi care treceau pe lîngă un portar, eram singurul pe care acesta îl oprea să-l întrebe unde merge. Acum, ori de cîte ori plec în străinătate, nu există frontieră la care, văzîndu-mă în faţa lui, funcţionarul să nu tresară brusc, pentru a mă lua la întrebări:
Cît stau, dacă am bilet de întoarcere, dacă am bani cu care să-mi plătesc hotelul?

Nici unul nu se mulţumeşte cu dovezile pe care, ştiind ce mi se va întîmpla, le pregătesc din vreme. Le pregătesc e un fel de a spune. Cînd ajung la ghişeu, trebuie să mă scotocesc prin toate buzunarele, pentru că întotdeauna nu- mi mai amintesc unde le-am pus. După ce a întors pe o parte şi pe alta paşaportul, biletul, hîrtia cu locul de la hotel, slujbaşul se apucă să mă verifice pe cumputer.
Spre enervarea celor de la coadă, care se întreabă de ce dau drumul în străinătate românii la toţi infractorii!

Pagini: 1 2