Cum stau eu la poarta nouă

Nătăfleţul mai mult decît exigent

Pe aeroportul Heathrow din Londra, nimeresc peste o coadă mai ceva ca-n vremurile bune dinainte de căderea lui Ceauşescu. O coadă care e alimentată întruna de noi şi noi avioane, şi la care stau răbdător, găsindu-mi o preocupare în studierea bagajelor de mînă ale celorlalţi. S-ar putea scrie un întreg volum despre diversitatea bagajelor de mînă pe un aeroport precum cel londonez. Cu chiu, cu vai, viaţa mă repartizează unui ghişeu prezidat de un tînăr cu aspect de englez, din schiţele umoristice, scrise de englezi despre ei înşişi:
Ochelarist, spălăcit, cu obrajii trandafirii.

Categoric, nătăfleţ. Capul cozii se opreşte în dreptul unei linii roşii. De acolo, staţionarii sunt chemaţi la ghişee, pe măsură ce acestea se eliberează. La toate celelalte paralelipipede, călătorii sunt opriţi (prin sondaj) şi verificaţi, dacă nu cumva au de gînd să rămînă în Anglia şi să le ia lor, funcţionarilor de la ghişeele de frontieră, pîinea şi dreptul inalienabil de a sta pe iarbă. Pe lîngă tînărul spălăcit, se trece fără nici o problemă. N-are curaj să-i oprească pe cei care par a fi invitaţi personali ai Reginei.

De cum i-am întîlnit privirile, am simţit c-a pus gheara pe mine. În sfîrşit, a găsit pe unul mai prost decît el, pe care să se răzbune. Pentru ce-am venit în Anglia? Cît stau? Unde stau? Îi răspund cu smerenia-mi tipică faţă de controlorii de pe toate aeroporturile şi din toate gheretele. Asta-i întăreşte bănuiala că vreau să rămîn în Anglia.

Fără să mă fi întrebat, îi spun c-am venit cu soţia. – Unde e? devine el brusc interesat şi inteligent. – La ghişeul 15. Tipul se apleacă peste mine, ca şi cum ar vrea să verifice. Evident că n-o vede. Soţia, a cărei înfăţişare nu aminteşte deloc de o emigrantă, a trecut demult şi se întreabă, neliniştită, dacă nu cumva am devenit între timp terorist.

Tipul se schimbă brusc la faţă.
– Puteţi să-mi arătaţi biletul de întoarcere?

Uşor de cerut!
Greu de satisfăcut.

Ca prin minune, nu-mi mai amintesc unde l-am pus. Roşu de încordare, scotocesc prin servietă, scot afară, ca pe nişte maţe, hîrtii, cărţi, pixuri. Nici urmă de bilet. Tocmai cînd mă pregăteam să mă predau, îmi amintesc unde e. L-am pus în buzunarul interior de la vestă, chiar din avion, ştiind sigur c-o să mi-l ceară la Paşapoarte.

Spălăcitul îl ia, îl răsfoieşte, îl pipăie, ca şi cum ar vrea să vadă dacă nu-i fals. Dacă ar putea nu mi l-ar mai da înapoi atît de repede. L-ar ţine pînă la Sfîntul Aşteaptă, să se convingă că nu sunt un candidat la şedere ilegală în Anglia.

N-are încotro.
Trebuie să-i ia la rînd şi pe alţii. Mi-l înapoiază şi-mi pune ştampila pe paşaport cu vădite mari îndoieli.

Mai departe convins poate c-a dat drumul unui candidat la emigrare.
Şi seara, cînd trece pe Actualităţi, aşteaptă să mă vadă arestat pentru furt din supermarket.

Pagini: 1 2