“Cum te cheamă, pui de dac?” “Ițâc, tovarășe!”

Fraza asta face parte dintr-un banc pe care tata mi-l spunea adesea pe când eram copil. Nicolae Ceaușescu a ajuns în vizită la Fălticeni. Ca o paranteză, primii ani de viață mi i-am petrecut printre vecini evrei, am locuit, cu chirie, într-o casă evreiască. Ai mei au fost prieteni, pentru mulți ani, cu familia Gold, din Fălticeni. Evrei. Pe străbunicul meu l-a chemat Adolf. Nu cred să ne fi acuzat cineva de antisemitism sau nazism. Nazistă m-au strigat niște pupeze, colege de facultate în Marea Britanie. Comentasem acțiunile unui personaj feminin dintr-o carte de ficțiune. După înțelesul dumnealor, comentariile literare trebuiau făcute în sensul în care îl vrea cititorul, talentul autorului și anumite circumstanțe istorice, reflectate în operă, nu mai contau. Tipul acela de intelectual, educat din banii direcționați de Soros pentru diverse organizații, a ajuns acum în ministere, în cabinete medicale, în școli și chiar și pe șantiere. Dar să mă întorc la Nicolae Ceaușescu de România. Copiii fuseseră scoși de la școală, pentru a-și întâmpina conducătorul iubit. Ceaușescu s-a apropiat de unul care își înfoiase pieptul, cu mândrie. Și l-a întrebat: „Cum te cheamă, pui de dac?”. Poanta v-am dezvăluit-o deja.

Așa și cu catedralele. Cuvântul catedrală își sprijină silueta marmorată de grecescul kathedra. Scaun, loc de primit învățătură. Catedralele, însă, rareori l-au slujit pe Dumnezeu. De cele mai multe ori au instalat o statuie crucificată a lui Iisus, pe post de titlu de carte, printre alte statui, cărora li s-a dat mai multă importanță, și au ascuns, chiar sub ochii vizitatorilor, însemne ale unor organizații secrete, pe care le numesc generic masonerii. În toate etapele istoriei creștinismului, în catedrale s-au întâmplat lucruri care nu aveau nimic de-a face nici cu Dumnezeu, nici cu cele zece porunci instituite ca mod de viață, pentru a nu mai cădea în sclavie.

Pe 15 aprilie 2019 a luat foc Catedrala Notre Dame. Pe 7 decembrie 2024 a avut loc ceremonia olimpică de nouă configurare. La Jocurile Olimpice de la Paris, Franța și-a manifestat deschis apartenența la satanism. Chiar ca și cruciați, francezii au fost printre cei mai sângeroși templieri, iar istoria Franței a fost scrisă cu sânge, deși Franța a fost o putere colonială, adică nu din neapărată nevoie, ci din sadism. Printre invitați s-au numărat Trump și Zelenski. Macron și pedofila sa soție, Brigitte-ul, au intrat în catedrală cu onoruri prezidențiale. Catedrala Notre Dame nu s-a mai obosit să-și ascundă stăpânul, însemnele masonice sunt peste tot. Întreaga ceremonie a fost o mascaradă. Confuzia săracilor vine din faptul că masonii își numesc stăpânul tot Domnul sau Dumnezeu, pentru că organizațiile secrete trăiesc și se hrănesc din confuzii. Un singur gând îi doare și tocmai acela îi distruge.

Masoneriile s-au infiltrat în toate bisericile, și în Biserica Ortodoxă Română. Ceaușescu nu a dărâmat biserici ale lui Dumnezeu, ci biserici pe unde se întâlneau și unelteau masonii, azi unii dintre ei fiind trecuți în calendar. Că nu degeaba se spune că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții! Cine face sfinți? Vă asigur că nu minunile, alea vin în completare. Pe timpul studenției mele la București existau câteva biserici foarte populare în rândul tinerimii studioase. Lucruri pe care le auzeai pe acolo l-ar fi făcut pe Sfântul Petru student la drept. Doar că Petru s-a făcut mic și s-a lepădat de Iisus, de trei ori, taman înainte de cântatul cocoșului. Petru s-a lăsat tentat și în drum spre Roma, poate ați citit „Quo Vadis”-ul lui Sienkiewicz, iar diavolul i-a luat biserica chiar de sub nas. Homosexualitatea, violurile și pedofilia ascunse de Biserica Catolică nu sunt întâmplătoare, dar oamenii continuă să creadă în acel gen de prelați, care și-au depozitat în arhive, sub cifru, adevărul. Atunci când bisericile dezvoltă un simț profitabil al afacerilor, cotesc, de fapt, spre un alt stăpân. Dacă vă mai aduceți aminte, de vândut în profit și cu câștig de putere pot doar cei însemnați de diavol, cu copita.

Am lăsat academicienii, scriitorii, ziariștii, politicienii și televizoriștii să comenteze sfințirea pietricelelor de la Catedrala Neamului, adică pe profesioniști, și mai la urmă mi-am permis și eu să spun aceste câteva vorbe. Poetul Mircea Dinescu ne-a adus chiar și un mesaj de la Iisus, deși părea să-l fi ținut în buzunar:

“Așa că m-am urcat pe-un tomberon

ca să privesc filmarea pe-un perete

în care eu pictat pe cer, în tron,

vă turnam vin să nu muriți de sete.” (Mircea Dinescu, “Discursul lui Iisus la o zi după inaugurarea Catedralei Neamului”)

Gingașele versuri mi-au adus aminte de “Endgame”-ul lui Beckett. Blasfemiștii când se adună, nu-i rost decât de dat din coate. Nagg și Nell ieșeau din tomberoane, se invitau la biscuiți, acum mâncă și câinii biscuiți, și, n-o să credeți, dar Beckett a pus și un banc cu un croitor și unul care voia să-și coase o pereche de pantaloni în dungi. Beckett a pretins și el că pațachinele așteptau un salvator, în timp ce stăpânul lor, de loterie, visa să aranjeze jocurile.

Și la București catedrala i-a primit pe cei pentru al căror stăpân s-a făcut cheltuiala. Dumnezeu i-a geruit pe cei rămași la aer curat, să-i scape de boală. Iar ce e cu adevărat important e că Dumnezeu nu are nevoie de catedrale, oamenii își fac catedrale lor înșile, unii pentru că îl caută, alții pentru că pretind că l-au găsit. Îl iubesc pe Dumnezeu, Cel care le-a făcut pe toate, văzute și nevăzute, pentru că dintr-un cuvânt cât o înțepătură de albină a făcut o lume, lume pe care o poate împături și ascunde într-o inimă, adică într-un alt cuvânt. Povestea dusă de gând între cele două cuvinte e totul, deși cei mai mulți nu văd mai nimic, iar restul încă caută sensuri. Catedralele, ca și facerile de bine corporatist-regizate, sunt moduri prin care oamenii încearcă să-l păcălească pe Dumnezeu.

La Bibliografie am listat un cântecel, parte a muzicalului “Notre Dame de Paris”, 1998, muzică semnată de Riccardo Cocciante, bazat pe romanul lui Victor Hugo „Cocoșatul de la Notre Dame”. Un flăcău la fel de frumos ca cel izgonit din Rai cântă despre noul mileniu al catedralelor. În spatele său se ridică, falnice și freudiene, ca să fiu elegantă, niște turnuri de pe care ne urmăresc cocoșatul și niște lighioane. Două fațete ale aceluiași personaj, amândouă artistic de înșelătoare.

În rest, Dumnezeu e bine, se pregătește să ne examineze. Ne-a dat Carte, ne-a dat Învățător. Ce-ați făcut cu Cartea și cu Învățătorul?

Bibliografie:

https://www.youtube.com/watch?v=EocLKUzsaoc