Cum vede femeile Camil Petrescu

Maestrul Ion Vinea. Din tableta Blestemul locului, în Luptătorul, 25 februarie 1922:

„Radu Cosmin, Porsena și Vasile Pop, nerăbdători cursieri ai idealului, trag de căruța lor cu maculatură.”

*

O concepție medievală. Am citit din nou Ultima noapte de dragoste… Acum, la a cincisprezecea sau poate a şaisprezecea lectură, Ştefan Gheorghidiu nu-mi mai place. Şi cît îl iubeam cîndva, cît suflet pusesem în misoginismul meu stârnit de Ela? Acum, recitesc faimosul drum la Odobeşti, văzut de toţi comentatorii ca o enciclopedie a geloziei, şi nu mă mai impresionează. Să fi îmbătrînit cumva? Să fi devenit mult mai matur, adică mai împăcat cu viaţa? Posibil. Sigur este că recitesc Ultima noapte de dragoste… după experienţa deplină, profundă şi tulburătoare a iubirii pure din literatura rusă. În lumina ei, ceea ce Ștefan Gheorghidiu şi – aprobîndu-l – toţi comentatorii numesc dragostea lui pentru Ela e o jalnică parodie. Iubire, da, în romanele ruseşti, nu însă în Ultima noapte de dragoste. Căci e mai mult decît limpede: Ştefan Gheorghidiu nu iubeşte pe nimeni, el se iubeşte pe sine.

Ultima noapte de dragoste şi, în general, literatura lui Camil Petrescu nu este o monografie a geloziei, ci a orgoliului. Nu există orgoliu fără spectatori – spunea cineva. Sigur, în absenţa spectatorilor de tip social, a aplauzelor lumii, Ştefan Gheorghidiu îşi alege drept spectator femeia iubită. Tot ce face el nu e iubire, ci înfumurare, semeţire, gesturi de a se verifica pe sine (altfel spus de a convinge încă o dată că e mare, unic, etc.). El însuşi recunoaşte, la un moment dat:

„Să tulburi atît de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atît de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al personalităţii mele. De unde pînă aici, toate femeile bine, care treceau în trăsuri şi echipaje luxoase, mă tulburau prin voluptatea cu care îmbiau pe oricine, în treacăt – şi pe care mi-ar fi împărtăşit-o, cine ştie, în anumite condiţii şi mie – femeia aceasta începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria, pe care i-o dădeau, făcîndu-mă să cunosc astfel plăcerea neasemănată de a fi dorit şi de a fi eu însumi cauză de voluptate”.

Să recunoaştem aici, dacă nu un parvenit stînd pe margine şi tînjind după femeile din lumea înaltă, atunci măcar un complexat. În sfîrşit adulat de cineva (şi încă de o femeie la rîndu-i adulată) el e satisfăcut. Nu e greu de observat parvenitismul social travestit în parvenitism erotic. Ştefan Gheorghidiu se apleacă asupra Elei nu pentru că-i frumoasă, nu pentru că i-ar aprecia personalitatea, ci pentru că era „un pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente”, pentru satisfacerea orgoliului său bolnăvicios. Relaţia cu Ela e, de fapt, relaţia cu ceilalţi. De aici, numeroase satisfacţii bizare, ce în nici un caz nu pot fi puse pe seama iubirii. Ela îl însoţeşte la cursurile de matematici superioare, pe care le ascultă „serioasă şi cuminte ca un căţeluş”. Orgoliul lui Ştefan Gheorghidiu e pe deplin satisfăcut. Concepţia asupra femeii nu e prea departe de cea din lirică. Pentru Ştefan Gheorghidiu, ca şi pentru toţi bărbaţii camilpetrescieni, femeile trebuie să fie frumoase, inteligente din punct de vedere strict feminin, nu numai fără acces în zonele preocupărilor bărbăteşti, dar nici fără aspiraţii spre acestea. Dacă s-ar putea, ele să fie spectatoare permanent încîntate de inteligenţa bărbatului. Orice tentativă a femeii de evadare din acest ţarc primeşte semnificații catastrofale. Gustul Elei de a interveni în problemele financiare îl contrariază şi, în cele din urmă, îl mîhnesc pe Gheorghidiu. Primele semne ale neiubirii sînt considerate acele gesturi prin care femeia admiră pe un altul, fie şi-ntr-o chestiune depărtată de preocupările lui, Gheorghidiu cum ar fi, de exemplu, perfecţiunea manşetelor. Întreaga dramă a lui Gheorghidiu nu e gelozia, cum s-a spus, ci rănirea orgoliului. Faimosul drum la Odobeşti e dominat nu de teama c-ar putea pierde femeia iubită, ci de conştiinţa că toţi din jur văd ce i se întîmplă şi că, deci e ridicol:

„M-am păstrat mai departe în «ipotezele», pe care, desigur, ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor noastre sufleteşti, interpretîndu-le cum le interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe nişte rîme care urcă, tîrîndu-se umed pe mine.”

Sau într-altă parte a romanului:

„Ah, aş vrea să cadă o stîncă din peretele ăsta, al defileului, să mă strivească, pentru că înţeleg că privirile erau mai mult de ironie, pentru că, desigur, se vorbea de pe atunci de amarul nevesti-mi, pentru că radios şi înduioşat, jucam într-un rol nesfîrşit de ridicol”.