Criză politică. Una dintre numeroasele crize politice postdecembriste ivite din numeroasele slăbiciuni românești:
De la rolul covîrșitor al vanității pînă la pasiunea pentru telenovelă turcească.
Ca de obicei primesc apeluri de la cei cu care mai discut la telefon. Pentru a desluși dedesubturile Crizei am nevoie de informații, chiar și din surse deschise. Telefoanele primite, unele chiar la prima oră, nu-mi oferă nici o informație.
Toate se rezumă la teoriile autorului.
Și nu orice fel de teorie, ci teorii în genul celor ținute de Conu Leonida în izmene, consoartei de a doua, extaziate de ce le știe Bobocul. Încerc la fiecare părere zisă ritos de celălalt o nuanțare, o observație, născută din ce mai știu și eu din viață, din cărți și din culise. Imposibil să-l fac pe interlocutor să admită ceva de la mine. S-a trezit de dimineață cu teoria coaptă, rumenă, abia scoasă din cuptorul tărtăcuței și pus mîna pe telefon ca să mi-o zică mie. Nu nevestei, că nu-l ia în seamă, preocupată cum e cu niște tăieței care nu-i ies așa cum a văzut ea aseară la tv, la o emisiune despre ciorbe și fripturi, nu pisicii, pentru că pisica are altă treabă decît să-l asculte, se spală pe față cu lăbuța, ci mie, pentru că vede în mine un prost cu suficient timp pentru a fi cheltuit ascultînd teorii de bodegă.
Esența teoriilor primite prin telefon e simplă. Sînt tot atîtea concluzii categorice despre ce se va întîmpla. X e ca și demis, Y e mort politic. Peste cîteva zile se constată că X e mai departe în funcție și Y nu e deloc mort. Vin alte telefoane de la Conu Leonida. De data asta cu teorii despre un alt eveniment politic trăit de români ca pe o telenovelă turcească.
Despre concluziile atît de sigure de ieri insul nu scoate o vorbă.
Mă conving încă o dată că înțelegerea poporului român e imposibilă fără lectura bucății lui Caragiale Conu Leonida față cu reacțiunea. Ce m-a uimit de fiecare dată cînd am recitit-o a fost incredibila legătură cu eterna realitate românească. Indiscutabil, Conu Leonida e un imbecil. Teoriile sale de politică internă și externă stau sub semnul unei evidente puținătăți a minții. Iată teoriile sale despre Garibaldi:
„LEONIDA: Ce te gîndești dumneata, că a fost așa un bagadel lucru? Fă-ți idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră națiunea română.
EFIMIȚA (cu interes): Zău?
LEONIDA: Mai e vorbă!
EFIMIȚA: Adică cum?
LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii, și s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească…
EFIMIȚA (curioasă): Da’… ce spunea în scrisoare?
LEONIDA (cu importanță): 4 vorbe, numai 4, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, țiu minte ca acuma: «Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!» și jos iscălit în original «Galibardi».
EFIMIȚA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i așa, a vorbit destul de frumos omul!
LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată și jumătate! (cu mîndrie și siguranță) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe Papa de la Roma?
EFIMIȚA (mirată): Și pe Papa de la Roma? Auzi, soro?
LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut și lui. Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost! – cînd a văzut că n-o scoate la căpătîi cu el?… «Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru.» Și de colea pînă colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.
EFIMIȚA (cu ironie): Și-a cunoscut omul nașul!
LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam cîți oameni te bate gîndul că să aibă Galibardi?
EFIMIȚA: Sumedenie!
LEONIDA: 1000, d-le, numa’ 1000.
EFIMIȚA: Ei! fugi că mor! și adică numa’ cu 1000 să…
LEONIDA (întrerupînd-o): Da, da’ întreabă-mă să-ți spun ce fel de oameni sunt.
EFIMIȚA: Ceva tot 1 și 1.
LEONIDA: Ăi mai I-a, domnule, aleși pe sprînceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mîine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!
EFIMIȚA: Ei! așa da.
LEONIDA: Și toți se-nchină la el ca la Cristos; de hatîrul lui, sunt în stare, 3 zile d-a rîndul, să nu mănînce și să nu bea, dacă n-or avea ce.
EFIMIȚA: Ce spui, soro?
LEONIDA: Ce-ți spui eu, și cîte și mai cîte altele și mai și.”
Conu Leonida se referă la un eveniment petrecut în realitate:
Debarcarea lui Cuza la 11 februarie 1866.
Nimic însă de ce delirează el în materie de ecou al evenimentului nu s-a întîmplat în realitate. Nici sărbătorirea abdicării, nici scrisoarea lui Garibaldi. Invocarea lui Garibaldi, chiar dacă stîlcit, are o explicație. Garibaldi e la vremea lui Conu Leonida (acțiunea se petrece după 1866, cred că prin 1870, deoarece Conu Leonida s-a recăsătorit după moartea nevestei, republicană, participantă la Republica de la Ploiești) un personaj despre care s-a scris și mai ales s-a vorbit mult în Moldo-Valahia.
Genial în surprinderea poporului român, Caragiale îl face pe Conu Leonida să explice politica internațională la nivel de mahala, unde cumetria ține loc de tratat internațional.
C-o fi tunsă… Scuze, tastatura!
Nu știu din ce ediție Caragiale citați, dar, in originalul piesei „Conu Leonida…” numeralele cardinale nu sunt redate în cifre (3, 4, 1.000 etc.), ci în litere (trei, patru, o mie etc.), așa cum ele se rostesc. Să fi fost la mijloc dorința de a economisi spațiul? Ce-o fi tunsă, c-o fi rasă, tot nu era recomandabil in cazul unui text clasic, cum prea bine știți.