Curentul subteran

Vasile Cojocaru, din Vintileasa Deal, e fratele lui Dumitru Cojocaru, cel care peste cîţiva ani avea să ajungă vestit în toată ţara pentru îndîrjirea cu care avea să susţină, prin zeci, sute de memorii, că România e traversată de la graniţa de vest de un fluviu subteran de apă fierbinte care intră pe la Sighetul Marmaţiei şi iese din ţară pe la Mangalia, vărsîndu-se în Marea Neagră, la o adîncime de 2000 de metri. Dumitru Cojocaru, profesor pensionar, şedea undeva, la marginea Floreştilor, pe una din zecile de străduţe nepavate, cu cişmeaua la colţ, stângaci delimitate de garduri peste care urcau şi coborau, nestăpîniţi, trandafirii. Ocupa una dintre numeroasele căsuţe ale Floreştilor; căsuţă de ţăran ajuns la oraş. O potecă de asfalt ducea de la poartă către veranda vegheată de un bec surghiunit într-un glob de sticlă. Pe stîlpul porţii, lîngă cutia poştală din lemn vopsit în verde, o plăcuţă bătută în ţinte avertiza: Sunaţi de trei ori. Cîine rău! Dar chiar dacă nu sunai de trei ori, ci deschideai poarta uşoară, scîrţîind prelung, şi înaintai, ca printr-o galerie, pe sub viţa de vie arcuită, tot nu ţi se putea întîmpla nimic deosebit, pentru că, de fapt, nu te întîmpina nici un cîine, d’apoi, cum scria pe poartă unul rău. În cutie poştaşul depunea scrisorile pe care Dumitru Cojocaru le primea de la forurile competente în urma memoriilor sale privind existenţa fluviului subteran de apă fierbinte.

Într-un timp însă, cîteva săptămîni în şir, cutia poştală rămase goală. Îngrijorat, Dumitru Cojocaru aţinu într-o zi calea poştaşului, crezînd că e vorba de o greşeală, dar acesta, un ins gălbejit, cu un basc albastru decolorat şi galoşi nou-nouţi pe piciorul gol, se jură că nu avea nici o scrisoare pentru el. Spre a-l convinge, îi arată maldărul de scrisori ce urmau a fi distribuite, dar Dumitru Cojocaru nu-l crezu şi, într-o audienţă personală la Directorul Poştei din Floreşti, se plînse că nu-i mai veneau scrisori. Era o cerere ieşită din comun – avea să povestească, mai tîrziu directorul – nu poţi să tragi la răspundere poşta, pentru că nu-ţi mai scrie nimeni. Astfel că, timp de o oră aproape, încercă să-i explice lui Dumitru Cojocaru un principiu fundamental al Poştei de azi, glorioasă urmaşă a Poştei Române înfiinţate de Carol I:
Nu răspunde de acele scrisori care n-au ajuns la destinatar, pentru că ele n-au fost încă scrise de expeditor!

Ne pare foarte rău – făcu directorul poştei, un tînăr ambiţios, de puţin timp promovat şi, deci, încă de o amabilitate extremă cu clienţii – ne pare foarte rău, dar competenţa noastră nu se poate întinde dincolo de minutul sau secunda sau fracţiunea de secundă în care expeditorul introduce plicul în cutia poştală. Poate că Dumitru Cojocaru ar fi mers mai departe cu plîngerea, convorbirea nereuşind să-l convingă de ce nu mai primise de cîteva săptămîni nici o scrisoare dacă, între timp, şirul răspunsurilor de la forurile competente nu s-ar fi reluat, cu timiditate la început, apoi cu tot mai multă forţă, sfîrşind prin a fi ceea ce fusese mai înainte:

Un şuvoi neîntrerupt de răspunsuri oficiale, parafate şi timbrate, corespunzînd şuvoiului său neîntrerupt de memorii bătute la maşină şi timbrate.

Pagini: 1 2