Cursul Scurt

La biblioteca din sat, aşezată chiar lîngă bufet, se găsea, de mai mulţi ani, pe raftul dedicat Învăţăturii Marxist-leniniste, la loc de frunte, chiar în mijloc, Cursul scurt, opera de căpătîi a lui I.V. Stalin.
Era ţinta tuturor controalelor de la raion. Cum stăm cu Cursul Scurt? întreba oaspetele, aşezîndu-se pe scaunul oferit de bibliotecara Anica Smaranda, după ce-şi atîrnase fulgarinul de cotorul volumului Ce-i de făcut? de Cernişevschi, dat fiind că biblioteca n-avea cuier.

Conform indicaţiilor de la Bucureşti, Cursul scurt beneficia de condiţii aparte în reţeaua de biblioteci din ţară. Prin asta, el se deosebea nu numai de celelalte cărţi, dar chiar şi de Manifestul Partidului Comunist. Era strict interzisă, de exemplu, ţinerea lui în depozit, chiar dacă i s-ar fi alocat un raft special. Îmbrăcat în pînză roşie, aurit pe la colţuri, trebuia păstrat la vedere, astfel încît, cînd intrau în bibliotecă, oamenii muncii să dea cu ochii de el.

De trei ori pe zi, după mesele principale, responsabilul bibliotecii trebuia să-l ia, să-l şteargă de praf şi să-l frunzărească pentru a verifica dacă n-au apărut cumva înscrisuri nepotrivite.
Era singura carte pe care, printr-un ordin special de la Direcţia aşezămintelor culturale, se puteau face însemnări.

Citită de aproape întreg satul, trecută din mînă în mînă, cu timpul cartea crescuse în volum şi-n greutate. Avea acum pe puţin zece kilograme. Asta din cauza însemnărilor făcute de toţi cei ce o împrumutaseră.
Se scrisese cu tot ce avusese omul la îndemînă în acel moment: cu creionul chimic, cu tocul, ba chiar cineva făcuse însemnarea: Ce adînc! cu creionul de tîmplărie, acoperind marginea unei întregi file.