D-ale cenzurii comuniste

Stilizînd manuscrisul primului volum din seria Zig-Zag prin gîndurile mele, ajung la gîndul în care descriu pățania mea cu volumul lui Camil Petrescu Rapid-Constantinopol-Bioram.
Am descoperit-o căutînd o altă carte de-a scriitorului Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, care mă interesa pentru un eseu despre Domnitor. N-am dat de mult invocata monografie. Am nimerit, în schimb, peste notele de călătorie la Constantinopol.

Fiind o ediţie anterioară lui 1989, nu-mi inspiră încredere. Ca să poată trece de cenzură, editorii obişnuiau să pigulească textele cu probleme sau chiar să le cresteze. Uneori marcau prin puncte puncte hartana tăiată şi aruncată la coş. Alteori nici nu mai catadicseau s-o facă, mai ales dacă volumul apărea într-o colecţie de larg consum.

Eu însumi am păţit asta.
Student la Cluj, devenisem favoritul lui Mircea Zaciu. Profesorul ţinea un seminar special, la Filologie, despre Camil Petrescu. Şi eu, camilpetrescian fiind, deşi student la Filosofie, mergeam la acest seminar, spre fericirea celor din anul IV, salvaţi de sîrguinţa mea. Profesorul se angaja în lungi taifasuri cu subsemnatul. Ceilalţi scăpau neîntrebaţi dacă au citit bibliografia dată pentru seminar.

Mircea Zaciu îngrijea la Dacia o colecţie interesantă, menită a scoate la lumină texte din trecut uitate. Mi-a cerut să mă ocup de Rapid-Constantinopol-Bioram, seducătorul jurnal de călătorie al lui Camil Petrescu din Turcia, graţie unei excursii în grup.

Am modernizat pe ici-colo textul, l-am corectat şi i-am scris o prefaţă.
I-am dat lui Mircea Zaciu manuscrisul. La apariţie, mi-a arătat, mai mult decît furios, că la cenzură eliminaseră un întreg capitol, Dansul pîntecului.
Li se păruse licenţios.
Culmea e că paginile respective erau mai puţin sexy decît cele din Ultima noapte de dragoste sau Patul lui Proust.
Mult mai grav, eliminarea unui întreg capitol nu fusese marcată în text, nici măcar semnalată în Prefaţă.

Am luat ediția mea din 1974 (cartea lui Camil Petrescu n-a fost reeditată după 1989, în lume e așadar o variantă ciuntită) pentru a republica paginile interzise pe cristoiublog.ro.
Surpriza surprizelor!
Capitolul nu e singura victimă a Cenzurii.

Prinkipo și eonul fericirii e un alt capitol.
Pornind de la mânăstirile ridicate de Bizanț Camil Petrescu abordează relația Religie – Știință pledînd pentru raționalitate într-o Românie tentată de misticism.
Punerea la îndoială a Religiei ca făuritoare de fericire absolută convoacă și argumentul coruperii religiei și a credinței în general după momentul de maxim:

„În realitate, ca şi naţionalismul, ca și capitalul, ca și scoialismul, odată trecută din planul ideologic, adică în momentul triumfului ei, în cel social, religia implică și fatalitatea conruperii.

Cei care merg în sutană să ajute pe ciumaţi ca și cei în halaturi care tratează pe leproși, ca și muncitorii iluminați care-și dau viața sînt din aceeaşi familie: sînt cei despre care se poate spune: «ce sont les mêmes qui se font tuer» şi sînt toţi de aceeaşi parte a baricadei, pe cînd, dincolo, sînt cei care, în scaun episcopal, sau în jilț de comisar al poporului, dacă nu în fotoliu de academician, exploatează, punînd înainte ideea, credulitatea celor mulți. E neîndoios că religia, ca şi arta dealtfel, ca şi toate încercările sociale. de pînă acum, nu poate da decît o fericire condiționată, individuală. Ecuația fericirii sociale, în care intră factori materiali, psihologici şi sociali, rămîne pentru un viitor probabil foarte îndepărtat, dar cred tot de resortul ştiinței, care însă nu și-a luat nici un angajament pe această cale, abandonînd pentru moment politica, dictatorilor, maselor sau diverselor clanuri fie religioase, fie laice.

Acum Prinkipo e mai cu seamă o căutată stație climaterică. Numeroase vile de lemn, vopsite alburiu ca uşile de apartament, așezate unele pînă în marea verzuie şi stîncoasă, altele, pe terase cu grădini de smochini şi pini, foarte puţin măslini) alcătuiesc un refugiu estival de mare lux, căutat mai ales de greci. Într-una din aceste vile, poate ceva mai retrasă, trebuie să fie Trotzki, cel exilat din Rusia nouă. După debarcader pătrunzi într-un centru cu prăvălii curate, pline cu fleacuri viligiaturistice, care îți aminteşte, ca toată stațiunea dealtfel, de Băile noastre Herculane sau de oricare altă staţie.”

Acest text din 1933 apare în cartea din 1974 sub înfățișarea următoare:

„În realitate, ca şi naţionalismul, ca și capitalul […] odată trecută din planul ideologic, adică în momentul triumfului ei, în cel social, religia implică și fatalitatea conruperii.

Cei care merg în sutană să ajute pe ciumaţi ca și cei în halaturi care tratează pe leproși […] sînt din aceeaşi familie: sînt cei despre care se poate spune: «ce sont les mêmes qui se font tuer» şi sînt toţi de aceeaşi parte a baricadei, pe cînd, dincolo, sînt cei care, în scaun episcopal, […] dacă nu în fotoliu de academician, exploatează, punînd înainte ideea, credulitatea celor mulți. E neîndoios că religia, ca şi arta dealtfel, ca şi toate încercările sociale. de pînă acum, nu poate da decît o fericire condiționată, individuală. Ecuația fericirii sociale, în care intră factori materiali, psihologici şi sociali, rămîne pentru un viitor probabil foarte îndepărtat, dar cred tot de resortul ştiinței, care însă nu și-a luat nici un angajament pe această cale, abandonînd pentru moment politica, dictatorilor, maselor sau diverselor clanuri fie religioase, fie laice.

Acum Prinkipo e mai cu seamă o căutată stație climaterică. Numeroase vile de lemn, vopsite alburiu ca uşile de apartament, așezate unele pînă în marea verzuie şi stîncoasă, altele, pe terase cu grădini de smochini şi pini foarte puţin măslini) alcătuiesc un refugiu estival de mare lux, căutat mai ales de greci […]. După debarcader pătrunzi într-un centru cu prăvălii curate, pline cu fleacuri viligiaturistice, care îți aminteşte, ca toată stațiunea dealtfel, de Băile noastre Herculane sau de oricare altă staţie.”

Punctele dintre paranteze marchează rîndurile cenzurate.
De remarcat, în fugă:

1. Textul lui Camil Petrescu despre credințele care sînt exploatate de cei în fotolii pentru avea putere și privilegii rămîne o meditație valabilă și azi, cînd democrația se vrea o credință.
2. Înțeleg ciuntirea cînd e vorba de comunism în general. N-o înțeleg pe cea despre Trotski. Autorul Revoluției permanente fusese dușmanul lui Stalin și nu al comunismului. În 1974, în România cenzurarea unei referi la Trotski era mai mult prostie decît vigilență.