Da, sunt un nostalgic!

S-a încetățenit și se păstrează o frumoasă inițiativă a celor care au fost brigadieri pe șantierele naționale ale tineretului, aceea a unor întâlniri anuale în care aceștia se întâlnesc, deapănă amintiri și își povestesc despre ce mai fac ei, copii și nepoții lor. Pentru că, am fost și eu unul dintre gazetarii a scris despre acești brigadieri și despre lecția de viață a șantierelor lor, am fost invitat să iau parte la aceste agape, dar, din varii motive, nu am putut onora invitațiile. Iată, însă, că, de data asta, am reușit să fiu prezent la întâlnire și să îi revăd  pe mulți dintre brigadierii  anilor*70-80, dintre care i-am regăsit și pe unii dintre eroii reportajelor mele.

Foarte adevărat, nelegiuita lege a firii face ca, de la o întâlnire la alta, numărul celor care  răspund ,,prezent!’’ să se împuțineze, dar asta nu schimbă înțelesul acestor întâlniri devenite tradiționale ci, dimpotrivă, confirmă  sincer mesaj de a prelua și a duce mai departe tradiția construcției durabile care dovedește că nu suntem doar țara ,,zidului părăsit și neisprăvit’’, ci țara Meșterului Manole, simbol al vocației de a pune meșteșug și dăruire la temelia zidirilor durabile. Mesaj pe care, prin faptele lor, brigadierii de ieri doresc să îl transmită  tineretului  zilelor noastre, înscris pe placa de marmură care se află pe zidul uneia dintre construcțiile emblematice pe care le-au ridicat: ,,Ei(brigadierii n.n.) au schimbat pentru generațiile de  azi și de mâine, chipul acestor locuri, împrumutându-le câte ceva din frumusețea, dragostea și tinerețea lor!’’ Emoționant mesaj care a fost scris de  către poetul Lucian Avramescu, el însuși reporter pe mai multe șantiere naționale ale tineretului.

Scriu aceste rânduri pe deplin conștient că mi se va pune eticheta ,,nostalgic’’. Nostalgic al vremilor trecute, desigur! Cu atât mai mult cu cât, chiar zilele trecute, pe media alternativă au circulat niște însemnări despre un șantier național al tineretului însoțite de fotografii care aveau în supratitlu mențiunea că acest șantier a fost prezentat ,,cu surle și tobe, conform propagandei comuniste’’. Foarte adevărat, așa vor fi decurs lucrurile, dar nu acesta este adevăratul sens al faptelor, ci ideea că prin munca acestor tineri țara a mai dobândit încă un important obiectiv economic. Care obiectiv va fi taxat, și el, imediat după decembrie 1989, în categoria ,,mormanului de fiare vechi’’. Dar asta este altă veste –poveste…

După cum era de așteptat, am evocat împreună cu prietenii care au luat parte la întâlnirea de ieri- al cărui inițiator a fost, și de data aceasta,  Florea Voinea-felurite întâmplări, unele mai vesele altele mai puțin plăcute,  pe care  povestitorii le-au considerat se înscriu în hronicul acestei  experiențe de viață.

Am povestit și eu o asemenea întâmplare, dar cred că nu greșesc dacă reiau povestire în acest generos colț de pagină. Mă aflam, așadar, cu exact cincizeci de ani în urmă, pe Șantierul Național al Tineretului de la Lotru. Unde, la sugestia lui Petre Dragu(Nenea Piți, pentru noi, mai tinerii săi colegi de breslă) împătimit susținător și cronicar al faptelor ,,haiducilor soarelui’’, am căutat să îl întâlnesc  pe un șef de brigadă pe care el îl cunoscuse încă din vremea Șantierului Național al Tineretului de la Bicaz. Om ajuns la mai bine de cincizeci de ani, dar care a continuat să muncească pe șantier. Și nu numai că a continuat să muncească el, ci și-a făcut un obicei din a lua în brigadă tineri care, dintr-un motiv sau altul, nu mai puteau să urmeze cursurile unui liceu. Pe aceștia îi lua alături și nu numai că îi învăța meserie, ci îi ajuta să își continue studiile și, după ce își luau bacalaureatul, dacă unii dintre ei dovedeau că au dorința să meargă mai departe, îi îndemna să urmeze cursurile facultății. La rândul lor, aceștia nu uitau ce făcuse meșterul pentru ei și, aflați în vacanță, veneau să lucreze pe șantier alături de el.

Câtă dreptate avea în ceea ce a făcut acest veteran al șantierelor tineretului a dovedit-o faptul că mulți dintre foștii săi ucenici au devenit buni profesori, medici sau ingineri, unul dintre ei chiar ziarist. Așa că, din vorbă în vorbă, l-am întrebat ce profesiuni au copii lui. Fără nici-o reținere, mereu tânărul brigadier mi-a spus că au meserii să le spunem modeste și, probabil presimțind ce întrebare îmi stă de buze mi-a dat următorul răspuns:,, După atâția ani pe șantiere, am învățat să citesc cam ce de capul omului. Așa că le luai seama și la ai mei și văzui că nu au pricepere pentru școli înalte. Iar, dacă s-ar duce acolo, ar ocupa locul altuia care are înzestrare dar nu a avut norocul să meargă la facultate. Așa că i-am învățat meserii pentru care dovedeau aplecare. Și cred că nu am greșit, nici față de ei și nici față de mine, ca părinte ce le sunt’’.

Aceasta este istorioara pe care am povestit-o la întâlnirea de miercuri după amiază și pe care am dorit să v-o povestesc și dumneavoastră, stimați cititori. Iar, dacă mă gândesc mai bine și bag seama că suntem în  vremea în care, pentru anumite odrasle de bani gata, doctoratele curg pe bandă rulantă și nu vom mai prea mai mult de așteptat  până când acestea să fie luate înainte examenului de bacalaureat, iar plagiatul este testul de excelență al vocației creatoare, înțeleg că au perfectă dreptate cei care mă acuză că am rămas un nostalgic. Și, încă, unul incurabil!