Dacă e ordin, nu-i tocmeală (I)

Este binecunoscută butada potrivit căreia „principala lecție a istoriei este că nimeni nu învață din lecțiile istoriei”. Cu toate acestea, de milenii, unii oameni au nutrit și continuă să nutrească speranța că se vor găsi politicieni care învață din lecțiile istoriei. Acestor decidenți de care, deseori, depinde soarta a milioane de oameni le stă la dispoziție un material extrem de bogat, valuri succesive de scrieri pe teme istorice; includ aici, la loc de frunte, culegerile de document. Ei bine, subiectul tratat sumar în episodul precedent, respectiv o relatare a lui Emil Bodnăraș despre întâlnirea cu Stalin la Kremlin, la începutul anului 1951, merită să fie dezvoltat și din perspectiva unor evenimente actuale. Deocamdată, voi reda prima parte a documentului clarificator, odată cu precizarea că a fost găsit în arhive și publicat de reputatul istoric dr. Alexandru Oșca.

„Raportul prezentat Secretariatului CC al PMR de Gh. Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş pe marginea consfătuirii liderilor ţărilor de democraţie populară de la Moscova din 9-12 ianuarie 1951.

1. Participanţi

Uniunea Sovietică: Stalin, Molotov, Malenkov, Beria, Vasilevski, Ştemenko.

Polonia: Ochab, Rokossovski

Ceholsovacia: Slanski, Capiciko

Ungaria: Rakosi, Farkas

România: Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş

Bugaria: Cervenkov, Pancevski.

Consilierii militari principali din ţările de democraţie populară: Gusev (Cehoslovacia), Boiko (Ungaria), Kolganov (România) şi Emalionov (Bulgaria).”

Cu excepția consilierilor militari (Bodnăraș n-a precizat că era vorba despre consilierii militari sovietici repartizați pe fiecare țară de „democrație populară”); cele mai multe nume de participanți au rămas în istorie drept personalități (persoane, personaje, dacă vreți) care au avut roluri esențiale în diferite etape ale perioadei postbelice. Biografiile lor sunt, de-a dreptul, fascinante. Dar rubrica de față este concepută numai pentru publicarea de documente și nu pentru expuneri ample, suplimentare, care să conțină și judecăți de valoare și, cu atât mai puțin, să împartă protagoniștii în „buni” sau „răi”. Totodată, în aceste episoade nu-și au locul abordările care respectă necondiționat regulile academice ale cercetării istorice. De aceea, mă voi limita acum și în episoadele viitoare la câteva scurte notații mai ales de ordin biografic în context istoric.

Despre Stalin s-au scris (și continuă să se scrie) sute de cărți și s-au realizat zeci de filme documentare și artistice. De asemenea, s-au publicat studii consistente despre ceilalți lideri sovietici participanți la întâlnire. Este, totuși, de remarcat că Beria a murit împușcat la finalul anului 1953, Molotov și Malenkov au fost eliminați din conducerea PCUS și URSS în 1957.

Mareșalul A.M. Vasilievici era în ianuarie 1951, ministru al Forțelor Armate (1949-1953) aureolat cu rolul lui de eminent strateg și de comandant direct în mari bătălii, precum cele din apropierea Moscovei (iarna 1941) de la Stalingrad, Leningrad, Prusia Orientală (1942-1945), Manciuria la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial contra Japoniei. A fost scos la pensie de N.S. Hrușciov în 1954. Generalul S.M. Stemenko era, în 1951, șeful Marelui Stat Major al Armatei Sovietice, cunoscut ca participant de vârf la conceperea principalelor strategii din timpul războiului.

Edward Ochab, în 1951, secretar general al CC al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, avea să se remarce peste cinci ani, prin coordonarea acțiunilor represive din 1956, drept care a fost înlocuit în luna octombrie din același an cu W. Comulka (ieșit din închisoare, unde fusese aruncat la ordinului lui Stalin). În 1968 s-a retras din politică. În ceea ce-l privește pe mareșalul K, Rokossovski, numele acestuia era bine cunoscut (în calitate de comandant sovietic) încă din timpul bătăliei de la Stalingrad. Supraviețuise Marii Terori din anii interbelici. De etnie poloneză, a fost impus de Stalin ca ministru al Apărării în guvernul comunist de la Varșovia. N.S. Hrușciov l-a retras din acest post în 1956. A revenit în URSS în funcții de conducere din Armata Sovietică.

Reprezentanții Cehoslovaciei merită, la rândul lor, câteva rememorări. Rudlof Slanski îndeplinea, în ianuarie 1951, funcția de secretar general al CC al Partidului Comunist Cehoslovac. A avut un sfârșit tragic, numai după un an, în urma unui proces trucat, de tip stalinist, când a fost judecat pentru „înaltă trădare”, împreună cu alți lideri comuniști, respectiv ca „agenți titoiști” și „agenți sioniști”. Slanski a fost spânzurat în public, după „modelul” spectacolelor medievale. În 1968, în timpul „Primăverii de la Praga” a „beneficiat” de reabilitarea post-mortem. Generalul Alesej Cepicika îndeplinea, în 1951, funcția de ministru al Apărării. A supraviețuit represiunilor și a trăit până la 30 septembrie 1990.

Despre liderul ungur Mathyas Rakosi se cunosc multe date biografice, așa că mă voi limita la reamintirea faptului că, în 1951, îndeplinea funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Ungar. A fost, poate, cel mai feroce stalinist din toate statele de „democrație populară”. În urma dramaticelor evenimente din Ungaria de după Congresul al XX-lea al PCUS (în vara anului 1956) a fost forțat să-și dea demisia. A plecat în URSS unde a murit în 1971. Generalul Mihaly Farcaș – ministru al Apărării a avut – în linii mari – aceeași „evoluție” cu Rakosi. A demisionat tot în vara anului 1956.

Despre reprezentanții României la întâlnire – Gh. Gheorghiu-Dej și Emil Bodnăraș – nu este cazul să recurg la date biografice. Ele se găsesc, pe larg, în dicționarele apărute după anul 1989, inclusiv prin menționarea unor momente neclarificate nici până în prezent (2026).

În legătură cu Vîlko Cervenkov (cumnat al lui Ghiorghi Dimitrov, aflat în exil până în 1945 în URSS), notez doar că, în 1951, era secretar general al CC al Partidului Comunist Bulgar, înlocuit în 1954 cu Tudor Jivkov, iar în legătură cu P. Panchevski trebuie amintit că a fost ministru al Apărării Naționale în intervalul 21 mai 1950 – 9 iunie 1958.

În continuare, redau partea din Raportul lui Emil Bodnăraș referitoare la prima zi a întâlnirii de la Kremlin:

1. Desfăşurarea lucrărilor marți, 9 ianuarie 1951

Prima consfătuire a fost convocată la Consiliu, la ora 21. Au asistat toți tovarăşii arătaţi la punctul precedent. Stalin a deschis consfătuirea cu următoarea expunere (redare după note de carnet): «În ultima vreme s-a creat părerea că Statele Unite sunt o putere de neînvins şi că sunt gata să pornească al Treilea Război Mondial. Dar în realitate s-a dovedit că Statele Unite, nu numai că nu sunt gata să pornească al Treilea Război Mondial, dar că nu sunt în stare să facă fată nici unui război mic cum este cel din Coreea. Este clar că Statele Unite nu sunt gata şi că le mai trebuie câţiva ani pentru a se pregăti.

Statele Unite s-au înfundat în Asia şi sunt legate acolo pentru câţiva ani. Aceasta constituie o împrejurare foarte favorabilă pentru noi, pentru mişcarea revoluţionară mondială, că Statele Unite sunt legate în Asia pentru doi, trei ani. Aceşti doi-trei ani trebuie folosiţi cu pricepere. Statele Unite au energia atomică. Aceasta o avem şi noi; Statele Unite au o flotă mare de război, dar flota lor nu poate avea un rol hotărâtor în război; Statele Unite au o aviaţie modernă, dar aviaţia lor este slabă, este mai slabă decât a noastră. Sarcina noastră constă în aceea ca să folosim timpul de doi-trei ani pe care-1 avem pentru a crea o armată modernă şi puternică. Avem toate condiţiile pentru a crea o astfel de armată şi putem să facem asta. China şi-a creat o armată mai buni decât a noastră, din ţările de democraţie populară. Nu este normal ca voi să aveţi armate slabe.

Această situaţie trebuie lichidată. Trebuie să creaţi, în doi-trei ani, în țările de democraţie populară, armate moderne şi puternice, care la sfârşitul perioadei de trei ani să fie complet gata de luptă. Acesta este scopul consfătuirii noastre.

Atrag atenţia că această consfătuire este neoficială şi strict secretă».

Pentru continuarea lucrărilor a fost ales ca preşedinte al consfătuirii Molotov.

Au urmat rapoartele miniştrilor Forţelor Armate din ţările de democraţie populară asupra stării de pregătire de război a unităţilor, de pregătire de război a armatelor din aceste țări, în următoarea ordine:

Polonia – raportor Rokossovski;

Cehoslovacia – Capiciko;

Ungaria – Farkas;

România – Bodnăraş;

Bulgaria – Pancevschi;

Din rapoartele prezentate, şi care au durat 20-30 minute, a rezultat că nici una din ţările de democraţie populară nu este astăzi pregătita pentru a putea face faţă necesităţilor unui război, că nivelul de pregătire a forţelor armate este aproape identic în fiecare ţară şi că această pregătire, sub raportul organizării şi dotării, s-a făcut până în prezent pe două planuri necoordonate între ţări. Toate rapoartele, cu excepţia raportului nostru, s-au limitat la prezentarea efectivelor şi situaţiei organizatorice a forţelor armate, cu realizările şi lipsurile lor cât şi la o serie de cereri adresate Uniunii Sovietice în vederea îmbunătăţirii dotării materiale a forţelor armate.

A lipsit din rapoarte exprimarea hotărârii proprii de a face tot posibilul pentru a mări potenţialul militar al ţării respective şi, îndeosebi, a lipsit orice referire la nevoia de a coordona, între ţările de democraţie populara şi Uniunea Sovietică, acţiunea de organizare, .pregătire şi dotare materială a forţelor armate.

Aceste idei au fost conţinute în raportul nostru.

Rapoartele prezentate de miniştrii Forţelor Armate au prilejuit, în general, diferite intervenţii ale lui Stalin, care, întrerupând pe raportori, le-a pus întrebări sau a făcut aprecieri, care au fost apoi rezumate în cuvântarea de la încheierea şedinţei.

La discuţia asupra rapoartelor, a luat cuvântul delegatul polon, Ochab, care s-a extins asupra unui şir de consideraţiuni politice, legate de constituirea armatei poloneze, fără a se referi la propunerea concretă făcută de noi, deşi Stalin îşi exprimase punctul său de vedere cu puţin înainte (cu prilejul raportului Rokossovski), în sensul că „propunerea tovarăşilor români este corectă”.

În continuare, a cerut cuvântul Rakosi pentru a susţine în întregime propunerea noastră.

Ceilalţi delegaţi nu au mai luat cuvântul, Stalin trecând la încheierea şedinţei.

Stalin: «Trebuie dat mai repede ajutor tovarăşilor din ţările de democraţie populară. Trebuie să li se trimită mai repede documentarea tehnică necesară. Am hotărât acest lucru si nu ştiu de ce nu se execută aceasta hotărâre. Trebuie să dăm fiecărei ţări de democraţie populară câte doua radiolocatoare din acelea pe care le avem (cu bătaia de 200 km) pentru a învăţa să le utilizeze şi pentru a putea identifica apropierea avioanelor inamice. Mai târziu trebuie să li se dea şi radiolocatoare mari, pe care le construim acum, şi care au bătaia de 400 km.

Trebuie să vă pregătiţi bine. Pentru aceasta, un plan de şase ani, ca la polonezi, nu este bun. Ce fel de plan este acesta, pe o durată de şase ani? Cine îţi asigură aceşti şase ani? Doi-trei ani, iată un plan bun, un plan care merge.

Trebuie să organizăm, în ţările de democraţie populară, armate care să cuprindă în război, într-o primă urgenţă, 2-2,5 milioane de oameni. Şi aceasta planificat cu grijă, astfel ca această forţă armată să fie bine aprovizionată cu tot ce-i trebuia. Ce zici, Vasilevski, 2-2,5 milioane sunt de ajuns?

Vasilevski (susţinut de Stemenko): «Nu, ţările de democraţie populară pot da uşor 4 milioane».

Stalin: «Dacă vor fi 4 milioane, vor fi prost dotate. Mai bine trei milioane, într-o primă urgenţă şi bine organizate şi dotate. Trei milioane, ajunge! Propunerea tovarăşilor români este justă. Socotim că propunerea tovarăşilor români trebuie primită şi că organului despre care se vorbeşte în propunere trebuie să-i încredinţăm problema armatei.

Această comisie, sau cum o vom numi, trebuie să asigure armatei mijloace modeme de luptă şi în cantităţi suficiente, astfel ca la sfârşitul perioadei de trei ani, totul să fie gata.

Trebuie să asigurăm aviaţie de vânătoare reactivă, în fiecare ţară cel puţin câte o divizie. Aviaţia de vânătoare cu piston nu este eficace.

Cel mai greu lucru, pornind de la practica războiului, este problema muniţiilor. Nicio o ţară de democraţie populară nu poate să facă singură tot ce-i trebuie pentru război. De aceea ele trebuie să se ajute reciproc. Aceasta va trebui să o asigure comitetul. Unele materii prime vor trebui înlocuite cu altele, Spre exemplu arama poate fi înlocuită, în multe produse militare, cu aluminiul. Aluminiu în loc de aramă merge şi merge foarte bine.

Trebuie multe muniţii. Un tun, o armă ține 5-19 ani. Dar armele fără muniţiuni sunt inutile. Este nevoie de multe cartuşe, proiectile, bombe, mine etc. Nu fiecare ţară trebuie să facă tot. Sarcinile trebuiesc repartizate.

Tancuri şi tunuri nu trebuie să facă fiecare. Vă opriţi la două, trei ţări care pot să le facă repede şi bine. Pentru aceasta trebuie un comitet de coordonare, format din oameni competenţi. Propunem să intre şi toţi militarii. Şi de la noi vor intra.

Încă o dată amintesc: vă trebuie aviaţie reactivă de vânătoare, cel puţin, câte o divizie de fiecare tară, cu piloţi de încredere şi cu grijă aleşi, astfel ca să nu fugă cu avioanele peste graniţă. Dar aviaţia radioactivă este pentru apărare. Trebuie şi aviaţie de bombardament pentru atac, cel puţin câte o divizie de fiecare ţară, la început.

Dotarea aceasta cu mijloace moderne trebuie să o asigure comitetul. Un astfel de comitet ne trebuie. Propun să facem imediat o comisie care să studieze problemele. Comisia să prezinte propuneri în 2-3 zile».

După o scurtă dezbatere s-a hotărât ca toţi delegaţii ţărilor de democraţie populară să intre în comisia de propuneri, sub preşedinţia lui Vasilevski.

Propunerile comisiei urmau să fie prezentate vineri, 12 ianuarie, ora 22,00”.