Dacă George Enescu nu s-ar fi afirmat mai întîi la Paris şi Viena, oricît de geniu ar fi fost, românii nu l-ar fi recunoscut

1. Printre cei cu care pe vremuri am dialogat cu plăcere se numără și Valeriu Râpeanu, fost director al editurii Eminescu, un mare cărturar pe care TeFeL-iștii l-ar eticheta drept naționalist. Valeriu Râpeanu a murit anul acesta, pe 12 iunie. Dat fiind că a fost unul dintre oamenii care au jucat un rol important în destinul meu de scriitor, i-am dedicat un elogiu într-o ediție a Jurnalului meu video.

Valeriu Râpeanu a fost și un meloman. Nimic întîmplător în faptul că l-am invitat cu ani în urmă la un dialog tv despre George Enescu.
Transcriu cîteva dintre cele dezbătute cu marele cărturar.

La dialogul TV despre George Enescu, concluzionăm că marele muzician a avut un enorm avantaj. A venit spre România, ca vedetă, dinspre Occident şi nu a plecat de aici, asemenea lui Eminescu, Arghezi, Caragiale. George Enescu s-a afirmat mai întâi la Viena şi Paris. În ţară, el a fost receptat ca o persoanlitate occidentală, ca un român confirmat de Occident. Viena şi Parisul l-au decretat geniu. Dîmboviţenii noştri – şi la vremea respectivă idolatrizînd capitalele Europei – au dat din cap: da, e un geniu!

În Cronica unei vieţi zbuciumate, cronologie realizată de Viorel Cosma, în 1991, întîlnesc o notă mai mult decît semnificativă. Prima audiţie a Poemei Române (6 februarie 1918) la Paris are un uriaş ecou. Ambasadorul României în Franţa, Gheorghe Cretzianu, îl informează oficial pe Dimitrie A. Sturdza, premierul liberal, că „uzul de a chema pe autor pe scenă după executarea operei sale nu există la Paris şi ceea ce s-a făcut pentru Enescu este cu totul excepţional”.

Dacă George Enescu nu s-ar fi afirmat mai întîi la Paris şi Viena, oricît de geniu ar fi fost, românii nu l-ar fi recunoscut. Complexul de provincie a Europei! Care şi-a spus cuvîntul şi în alte cazuri: Eugen Ionescu, Brâncuşi, Mircea Eliade.

2. Adus la cîrma ţării în 28 decembrie 1937 prin jocurile şmecherului Carol al II-lea, guvernul Goga-Cuza rămîne unul al veseliei absolute. Constantin Argetoianu îşi face un deliciu din a nota zilnic, în Jurnalul său, năzdrăvăniile gogiştilor şi cuziştilor, propulsaţi peste noapte de pe uliță în palatele ministeriale. „La Ministerul Muncii s-au înjurat cei doi miniştri” – consemnează sec autorul pe 3 ianuarie 1938. Armand Călinescu se încaieră la Ministerul de Interne cu subsecretarul de stat Tilică Ioanid. „Timpul” reproduce două interviuri din „Stampa”. Unul, al lui Octavian Goga şi celălalt, al lui A.C. Cuza. Interviul lui A.C. Cuza e cenzurat. Întîmplător, A.C. Cuza e liderul uneia dintre cele două formaţiuni de guvernămînt. Şefii se cenzurau unul pe celălalt!

Nota definitorie a regimului o dau însă încăierările. Se bat lăncierii cu evreii. Se bat miniştrii între ei. Nu de puţine ori, demnitarii nu ezită a se lua de păr şi cu oamenii de pe stradă, foşti şi viitori alegători. Pe 20 ianuarie 1938, Constantin Argetoianu consemnează în o întîmplare incredibilă:

„… Acum cîteva zile noul prefect de Ilfov, Odăgescu, se înapoia acasă şi pe drum, în Calea Văcăreşti, automobilul său a fost izbit de un tramvai electric ce trecea. Odăgescu a sărit asupra vatmanului şi l-a luat la palme; vatmanul a înşfăcat manivela de la motor şi a cîrpi, de cîteva ori în cap pe bătăiosul său agresor aşa încît acesta s-a prăbuşit scăldat în sînge. Dus la spita,l a trebuit să fie trepanat; era grav rănit şi cîtăva vreme a stat între viaţă şi moarte. Arestat, vatmanul a fost supus metodelor poliţieneşti şi bătut de moarte.”

Guvernul Goga-Cuza a durat pînă-n 10 februarie 1938. 44 de zile în total. Prea mult pentru o asemenea ceată haioasă!