„Dacă prezentul trebuie să scrie Istoria trecutului, aceea a prezentului trebuie s-o scrie viitorul” (A.D. Xenopol)

Învățătură. Prima ediție a monumentalei lucrări Istoria românilor din Dacia Traiană, cuprinzînd șase volume, are o Precuvîntare a lui A.D. Xenopol scrisă în 1893. Finalul documentului explică de ce s-a oprit Istoria la Unirea Principatelor:

„M-am oprit cu expunerea la faptul cel mare al Unirii Principatelor, adică la realizarea celei întîi din dorinţele de reorganizare exprimate de divanurile ad-hoc. Pentru a pune în toată lumina lui, tabloul regenerării noastre, ar fi trebuit să cuprind în el şi îndeplinirea celuilalt punct din programul lor: întemeierea dinastiei, ba chiar să ating şi încoronarea edificiului nostru politic prin proclamarea regatului; căci de aici abia începe pentru noi era activă a vieţii noastre politice, pe cînd, pînă atunci, aproape întreaga noastră istorie nu este decît reflexul adeseori neconştiut al istoriei străine. Am crezut, însă, că nu este bine a intra prea adînc în timpul de faţă, care nu poate avea pentru propriile lui fapte privirea cea rece şi nepărtinitoare ce se cere de la o expunere istorică. Aş fi vrut să mă opresc chiar înainte de anul 1848, din generația căruia mai trăiesc încă bărbați care au influenţă asupra mersului împrejurărilor. Aceasta însă nu o puteam face, căci întreaga istorie a fostelor principate, gravitînd către unire, trebuia să ajungă şi cu expunerea pînă la împlinirea menirii lor seculare. Mari fapte s-au îndeplinit de la unire încoace şi, cînd se va fi aşezat pe timpurile noastre pînza limpezitoare a trecutului îndepărtat, generațiile viitoare vor privi cu mîndrie la domnia lui Carol I. Dacă am socotit, totuşi, că nu pot să o ating, am făcut-o din credinţa că dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, acea a prezentului trebuie să o scrie viitorul.”

Ulterior, istoricul se va contrazice publicînd două volume despre Domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Criteriul de abordare a unei epoci de la un anume timp încolo începînd poate fi folosit și azi. Diferența e de 32 de ani. Așadar, istoricul de azi poate aborda doar perioada pînă la 1990, inclusiv Evenimentele din decembrie 1989. Rămîne pentru mine memorabilă învățătura:

„Dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, acea a prezentului trebuie să o scrie viitorul.”

Aș adăuga imediat că Istoria prezentului o scrie, totuși, Istoricul clipei, comentatorul evenimentelor în derulare.

*

Geniu. Despre geniul lui Gogol în materie de amănunt am mai scris. Un eseu a purtat titlul Farmecul ușilor care scîrțîie și izvora dintr-un fragment din Suflete moarte în care scriitorul rus de origine din Ucraina deosebea o mie și unul de feluri diferite în care poate scîrțîi o ușă. Un alt eseu s-a ocupat de deosebirile făcute de Gogol, tot în Suflete moarte în lăuntrul unei haite de cîini din punct de vedere al lătratului. Nuvela Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, pe care tocmai am citit-o, deși o carte găsită în bibliotecă îmi spune c-am recitit-o, pune la lucru geniul lui Gogol în descrierea unei aglomerații de briști și trăsuri de la un zaiafet organizat la Mirgorod:

„Zapciul dădu o sindrofie. Dar unde să găsesc eu penelul şi culorile cu care să zugrăvesc adunarea atît de felurită şi măreția zaiafetului? Luați un ceas, deschideți-l şi priviți ce se petrece înăuntrul lui! Aşa-i că o o harababură nemaipomenită? Închipuiți-vă acum că în ograda zapciului se aflau aproape tot atîtea roţi, ba poate chiar mai multe. Ce de brişti şi de trăsuri erau acolo! Una cu spatele lat şi fața îngustă, alta cu spatele îngust și fața lată, una era și brișcă şi trăsură totodată; alta nu era nici brișcă, nici trăsură; una semăna cu o uriaşă claie de fîn sau cu o precupeață grasă; alta aducea cu un ovrei ciufulit sau cu un schelet ce n-a lepădat cu totul pielea de pe os; alta, privită dintr-o parte, era ca o adevărată pipă, alta nu semăna cu nimic părînd o arătare ciudată, neînchipuit de pocită și cu totul de pe altă lume. Din acest vălmășag de roți şi capre, se înălța ceva care aducea a caretă, cu o fereastră ca de casă, cu două stinghii groase, încrucişate la cercevea.”

O minuție asemănătoare găsesc și nuvela Doi prieteni, de Turgheniev. Și deodată îmi dau seama că geniul amănuntului la Gogol ar fi rămas cu buzele umflate dacă Rusia țaristă, care e Rusia în eternitate, n-ar fi oferit hrana pentru descrierea feluritelor briști. Rusia e pitorească prin sine însăși. Un Gogol în Occident, ajungînd la o sindrofie asemănătoare cu cea din nuvela Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, ar fi dat cu ochii de briști și calești stas, fără nimic pitoresc, exprimînd o lume așezată. Nu e cazul Rusiei lui Gogol, în care fiecare moșier, fiecare boiernaș și fiecare ofițer la pensie găsea de cuviință să-și facă o brișcă, o casă, un atelaj după cum îl tăia capul.