Dar meritele clasei politice?!

Cu ani în urmă, în 2004, Editura Ministerului Administrației și Internelor trimitea în librării și biblioteci volumul „Miniștri de Interne în Parlamentul României”. Sub acest titlu, istoricul Constantin Gheorghe reunea cele mai semnificative discursuri ținute de miniștrii de Interne în Parlamentul României între 1864 și 2004. În acest volum, am dat, printre altele, și peste legendarul discurs ținut de Take Ionescu în ședința Adunării Deputaților din 10 iunie 1917.

Țara se afla într-unul dintre cele mai grele momente din Primul Război Mondial, dar și din Istoria sa. După câteva succese înregistrate în debutul Campaniei, datorată, printre altele, și descumpănirii dușmanului luat prin surprindere, Armata Română suferă eșecuri după eșecuri, până în pragul dezastrului. La 12 noiembrie 1916, regele părăsește Bucureștii. Îi urmează, la 20 noiembrie 1916, Guvernul. La 23 noiembrie 1916, feldmareșalul Mackensen intră în București. România Mică devine și mai mică. Mică de tot. Exodul populației, haosul din Moldova (un milion și jumătate de persoane se refugiaseră în această parte neocupată a țării), loviturile tifosului exantematic (peste 100.000 de morți), absența oricărei raze de lumină pe frontul european dau naștere unei derute naționale.

Elita intelectuală se năpustește asupra clasei politice. Octavian Goga, aflat la Iași, aruncă împotriva lui Brătianu astfel de vorbe grele:

„Brătianu, cu frații lui, șeful unui angrenaj de exploatatori ai mulțimii, păstrează și mai departe răspunderea. Nu cred că va fi pedepsit acum, dar istoria va stigmatiza odată obrazul acestui om vinovat, meschin, dictator oriental, înconjurat de eunuci și de slugi păcătoase”.

La 11 decembrie 1916, dând curs solicitării regale pentru constituirea unui guvern de Coaliție, dintre partidele Opoziției, doar Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu se alătură PNL-ului lui Ioan Brătianu. Ministru de stat în Guvern, unul dintre cei mai îndârjiți susținători ai intrării în Război alături de Antantă, Take Ionescu găsește de cuviință să răspundă valului de atacuri succesive, teribile, îndreptate împotriva clasei politice românești. Zice marele om politic în chiar debutul Cuvântării din 10 iunie 1917:

„Din cele spuse iau întâi acuzația continuu repetă aproape sistematic în contra generațiilor din cei 50-60 ani din urmă, în contra operei claselor dirigente, operă reprezentată ca activitate coordonată prin partidele noastre politice. Cunosc și eu lipsurile, și păcatele, și crimele dacă vreți ale claselor dirigente, cunosc toate slăbiciunile vieților de partid, nu degeaba am fost de atâtea ori la guvern ca să nu le văd de aproape. Dar dacă d-voastră vreți să puneți toate slăbiciunile unei societăți în transformare numai asupra claselor diriguitoare, trebuie să le dați tot numai lor și beneficiului tuturor celor bune care s-au înfăptuit în dezvoltarea acestei țări. Vreți numai socoteala greșelilor? Dar extraordinara transformare a țării noastre ieșită dintr-un trecut care îl știm în ce hal era, transformarea îndeplinită prin mișcarea din jumătatea secolul al XIX-lea și până astăzi aceea la activul cui o puneți? Nu e dreaptă socoteala d-voastră! ”

Nu va trece mult și istoria îi va da dreptate lui Take Ionescu. România va ieși din Marele Război întregită cu trei provincii strămoșești. Ardealul, Basarabia, Bucovina. Perioada care va urma – cea dintre 1918-1940 – va fi una dintre cele mai roditoare din istoria țării.

Azi, clasa politică românească e pusă la zid de elita intelectuală și chiar și de o parte a poporului. Toate relele pe perioadei postdecembriste sunt puse pe seama a ceea ce Take Ionescu numea „clasele dirigente”. Dacă ar trăi și ar lua cuvântul în Parlament, mai mult ca sigur Take Ionescu ar revendica pentru clasa politică postdecembristă, așa cum a făcut-o pentru clasa politică dinte 1864-1917, nu numai păcatele, dar și meritele perioadei din 1989 pînă azi.