De ce a lipsit Nicușor Dan de la ospățul electoral care a fost inaugurarea liniei de Metrou numărul 5?

Inaugurarea liniei 5 a Metroului bucureștean a fost comparată pe Internet cu solemnitățile de tromboane de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Au fost mustrate măsurile de protejare a Înaltelor urechi prezidențiale (o protestatară antiIohannis, corespondentul lui Dide în partea Stîngă a opiniei publice, a fost luată pe sus de jandarmi, aceiași care îi înșfăcau pe protestatarii anti-Dragnea), căutările cu orice preț a ipostazelor fotogenice, lungul șir de secvențe teatrale (cine a zis că politica nu e actorie?), între care s-a numărat călătoria cu Metroul.

Pentru adversarii Regimului Iohannis mustrările și ironiile de pe Internet vor fi trecut drept concluzia unui eșec al loviturii electorale.
În realitate, inaugurarea a fost o lovitură, o mare lovitură electorală. Firește, festivitatea asta trebuia să aibă loc cu anii în urmă. Lucrările la metroul Drumul Taberei au toate datele unui fapt de legendă. Pînă și mânăstirea Meșterului Manole a durat mai puțin decît lucrările la Metroul Drumul Taberei. Pentru locuitorii din zonă, pentru București, important rămîne că, în fine, se poate circula în zonă cu Metroul. Iar pentru cei din întreaga țară, important e că, în fine, postdecembrismul a reușit să desăvîrșească o lucrare măreață.

Și în chip inevitabil, date fiind încurcatele căi ale psihologiei colective, reușita e atribuită regimului Iohannis. Dacă inaugurarea ar fi avut loc pe vremea Guvernului PSD, românii puneau desăvîrșirea lucrării pe seama regimului PSD. Cum ea a avut loc în septembrie 2020, în plină campanie electorală, nu doar inaugurarea, dar și construcția au fost trecute în contul regimului Iohannis. Acestui regim i s-a atribuit ridicarea unei construcții mărețe, menite a contrazice teza că în postdecembrism nu s-a făcut nimic.

Strălucirea ceremoniei bine pregătite nu ne împiedică să observăm un fapt:
Absența de la paranghelie a lui Nicușor Dan, candidatul PNL la primăria Capitalei. Dacă tot fost ditamai ospățul electoral, nu se găsea un loc la masă și pentru Nicușor Dan?

*

Scriam într-un eseu publicat în 2006:

„Spune Alexandru Ioan Cuza în Mesajul către Cameră din 6 decembrie 1859:

«Avem totul de creat. Avem a întemeia creditul nostru public, a deschide drumuri, a face poduri, a împodobi şi a însănătoşi oraşele, a lărgi porturile, a înflori comerţul, a încuraja industria, a întări armata, a săpa canaluri, a întinde linii de drumuri de fier pe suprafaţa pămîntului nostru pentru înlesnirea comunicărilor şi, într-un cuvânt, a dezvolta toate stabilimentele publice».

Peste exact 130 de ani, în decembrie 1989, noii conducători ai României puteau spune în chip asemănător: avem tot de creat: a europeniza ţara, a făuri instituţiile statului de drept, a instaura şi consolida democraţia, a duce ţara între ţările europene.

Şi-au spus ei aşa, judecând după ce s-a întîmplat timp de 16 ani?

Am serioase îndoieli!”

Scriu acum în septembrie 2020:

„În decembrie 2020, vor avea loc alegeri parlamentare. Vor spune noi puternici ai zilei ca și Alexandru Ioan Cuza în decembrie 1859: Avem atîtea de făcut?”

*

Scriam în Național din 9 noiembrie 1997 sub titlul Bordelul politic funcționează non-stop:

„Mulțumesc lui Dumnezeu c-am apucat să trăiesc prăbuşirea comunismului! Fac această afirmație referindu-mă nu atît la posibilitatea de a scrie ce-mi trece prin cap, oferită de garantarea libertății de expresie, cît mai ales la nesperatul prilej de a cunoaște pe viu haznaua politicianismului românesc interbelic. Despre acest politicianism de Podul Mogoşoaiei, unic în Europa, ca și sarmalele și țuica, aflasem din lectura marilor scriitori dintre cele două războaie mondiale. Remarcasem dezgustul lui Arghezi, Camil Petrescu, Sadoveanu față de democrația noastră originală, democrație de tîrguieli făcute la colţ de stradă, pe întuneric, unde se oferă prostituatele. La vremea respectivă, înainte de 1989, îi suspectasem niţel de comunism pe marii scriitori. De altfel, denunțarea scriitoricească a politicianismului nostru de mujdei fusese folosită de comunişti, sub eticheta de realism critic, în cadrul propagandei pe tema demascării trecutului burghez. De șapte ani însă, de cînd pe meleagurile noastre de deal-vale s-a instaurat democrația, am avut numeroase prilejuri să-mi dau seama că scîrba marilor scriitori nu-şi avea temeiul în bolșevism, ci în bunul simț. Aceasta deoarece, repetîndu-le experiența, am beneficiat și eu de ocazia de a vedea cît de tare poate mirosi nespălatul pe picioare politicianism dîmbovițean.”

Scriu azi, 16 septembrie 2020:

„Și de atunci funcționează într-una. Tot non stop.”