De ce ar trebui să-l citim pe Marx abia acum

Cu tunul. Au fost trimise la tipar cele două cărți – Statul versus Corneliu Zelea Codreanu și De la Fondul Antonescu la Conturile lui Ceaușescu. Coperțile atrag privirea, chiar dacă nu cred că și banii dați pentru cumpărarea lor. Oricum prin asta soluționez marea problemă a aniversării celor 7nu știu cîți ani de viață. Mi-e groază de clișeele de festivități care curg cu acest prilej în cazul unui om, chiar și cînd e om simplu. Toată lumea simte nevoia să-i ureze La mulți ani! Toată lumea îi surîde prietenos ca unui idol de lemn dintr-un templu; în realitate, tărăboiul ăsta trece pe deasupra destinului tău. E ca un amor din vis. Cînd te trezești realizezi că-n viața ta reală nu s-a întîmplat nimic. Cele două cărți – două pentru că una n-ar fi fost o știre – sînt un bun prilej de a contracara sărbătorescul artificial cu anunțul La cei ( vine cifra) ani ai mei am publicat două cărți deodată. Din celelalte puncte de vedere încă două cărți nu înseamnă nimic. La lista de cărți publicate pînă acum se mai adaugă două. Între timp însă n-am scris nimic la notele despre Capri, eseul despre Tiberiu e în suspensie, cu caietul de proză am rămas în urmă. Citesc totuși – dar asta e un șiretlic pentru a nu mai trudi, cititul fiind o comoditate – despre Capri. Am luat la rînd ghidurile cumpărate chiar de la fața locului. Le-am citit și acolo, dar fără a avea imaginea de ansamblu, pe care o am acum. Îmi reamintesc acum gîndul de a scrie despre militarii francezi din vremea lui Napoleon care așezaseră tunurile lîngă ruinele Palatului de la Domecuta. Mă întrebam citind aceste lucruri: Erau ei conștienți că trag cu tunul lîngă mai mult de un mileniu de istorie? Cartea lui Amedeo Maiuri Capri, its History and its Monuments, Rome, 1955, îmi atrage atenția asupra unui fapt de telenovelă a Istoriei. N-am vizitat mînăstirea San Giacomo. Am văzut-o, așa cum ne sfătuiesc ghidurile, din înălțimea lui Belvedere dell cannone. Dacă aș fi vizitat-o, aș fi aflat despre destinul celui care a fondat așezămîntul. Povestește Maiuri:

„Înființarea Chartreusei, între 1371 și 1374, se datorează lui Jacques Arcucci, conte de Minervino și de Altamura, secretarul reginei Jeanne I a Napolelui și membru al celei mai nobile familii din insulă, căreia i-a aparținut acest Elisée Arcucci, conte de Capri, care a fost amiralul lui Frederic al II-lea. Puternic și bogat feudal, contele Jacques Arcucci a construit La Chartreussa San Giacomo, ca semn de lui Dumnezeu pentru primul copil dat de soția sa, Margherita Sanseverina.

Cu ajutorul reginei, el a umplut mînăstirea cu bunuri și donații, în timp ce, prin bule papale, i-a obținut privilegii și prerogative ecleziastice, asigurîndu-i proprietatea in perpetuo a patrimoniului său temporal și spiritual. Dar soarta a vrut ca primul mare constructor al Capriului medieval după Capriul roman al lui Tiberius să aibă un sfîrșit nefericit. După ce a fost antrenat în criza monarhiei angevine și după pierderea regatului de către regina Jane, tragic ucisă (1381), Arcucci a fost, de asemenea, interzis și privat de bunurile sale. Cu toate acestea el avea dreptul de a fi primit ca pelerin și ca oaspete în această Chartreusa pe care el a dotat-o cu bogăție, nu fără a fi plătit călugărilor prețul răscumpărării fiului său Jannuccio prizonier, a cărui naștere fusese la originea fundației pioase. Contele Jacques Arcucci a trăit ultimii ani într-un mod monastic. A murit în același an care s-a ridicat pe tronul Napoli Ladislao de Durazzo (1386). S-ar putea să fi fost singurul mare penitent al mănăstirii.

Într-adevăr, Chartrossa, din ce în ce mai bogată în proprietăți și terenuri, locuită doar de cîțiva călugări, care erau serviți de multe familii, a ajuns să fie veritabilul stăpîn al vieții agricole și economice a Capri, datorită chiriilor și redevențelor considerabile pe care le încasa pe bunurile sale funciare, donațiilor și subvențiilor care, mai mult sau mai puțin generos, erau împărțite celor mai săraci oameni ai insulei.”

*

Internaționala. Am cumpărat prin descărcare de pe Itunes două albume cu cîntece patriotice și revoluționare de pe vremuri, în interpretarea Corului Armatei noastre fostă populară. Pentru mine e un bun prilej de a asculta Internaționala, atent la versuri. Ca și textele clasicilor marxism-leninismului, Internaționala ne-a rămas în memorie ca un document pe care musai trebuia să-l știi, dar mai ales să-l știi în interpretarea dată de propagandă. Prăbușirea comunismului a redat documentelor care au stat la baza experimentului, nefericit, poate, dar nu de tot inutil, pentru că sub amenințarea comunismului, capitalismul a trebuit să ia măsuri de protecție socială inspirate din comunism, libertatea de a fi interpretate de inteligențe doar curioase. Astfel doctrina lui Marx a fost privită ca un moment filosofic din istoria gîndirii practice, Marx și chiar Lenin au putut fi citiți și citați ca orice alți gînditori, de la Cicero pînă azi. În timpul vizitei la mina din Țara Galilor ghidul a insistat pe crîncena folosire a copiilor la manipularea cailor, în condiții de muncă infernale. Am avut din nou imaginea capitalismului sălbatic, exploatator fără milă, din primii ani ai industrializării, descris magistral de Dickens. Împotriva acestui capitalism s-a ridicat Marx în numele proletariatului, principala victimă a goanei după profit cu orice preț. Și acestui proletariat îi sînt dedicate versurile Internaționalei. Auzite sau citite azi, versurile au o noutate de care o lipseau pe vremuri rutina propagandei oficiale. Sculați voi oropsiți ai vieții/ Voi osîndiți la foame, sus! N-am nici o îndoială că osînditul de vremea capitalismului sălbatic tresărea la acest îndemn. De unde trag concluzia că ar trebui să recitesc clasicii marxism- leninismului cu ochii celui care a trăit în fine capitalismul fără milă al postdecembrismului românesc.