De ce era presa comunistă cenușie

Deslușirea mecanismelor prin care ditamai literatura română, patria lui Eminescu și a lui Titu Maiorescu, a putut fi redusă la gubernia realismului socialist în anii 1947-1953, m-a constrâns, pe vremuri, să citesc și să fișez „Scînteia” postbelică.
Se întâmpla asta prin anii ʼ80. Își arăta colții Criza economică fatală, cea care-l va prăbuși pe Nicolae Ceaușescu de la Putere.
Iarna, indiferent de temperaturile de afară, caloriferele de la Biblioteca Academiei abia mai suflau, văduvite de aburul trebuitor.

Colecția „Scînteia” din anii 1948-1053 putea fi studiată doar la Sala 3 a Bibliotecii, o încăpere accesibilă doar cu permisul special, supravegheată de o bibliotecară despre care mi s-a confirmat – după 1989 – că era colaboratoare a Securității.
Permisul se obținea doar după ce prezentai conducerii BAR o adresă (eu aveam una de la „Scînteia tineretului”), prin care se justifica interesul pentru Fondul S (special).

Ne aflăm în plin paradox ceaușist. La putere se afla Partidul Comunist Român, „Scînteia” continua să apară și să beneficieze de postura de organ al C.C. al PCR.
Și cu toate acestea, „Scînteia” din anii 1948-1953, oficios al PCR și la vremea respectivă, nu era accesibilă tuturor românilor, ba chiar nici tuturor membrilor de partid.

Citisem și fișasem „Scînteia” începând cu numărul din 1944, când oficiosul PCR, până atunci ilegal, poate să apară pe piață, semn al restabilirii plenare, în fine, a libertăților democratice.
Chiar din debutul lecturii, mă surprinsese deosebita modernitate a ziarului: titluri, supratitluri, subtitluri, articole scurte, nervoase, machetare capabilă să surprindă, dar și să încânte ochiul.

Ce mai încolo și încoace, o publicație la fel de modernă ca și ziarele independente precum „Adevărul”, „Semnalul” sau „Fapta”, ca să dau doar câteva exemple. La un moment dat, pe la jumătatea lui 1948, înfățișarea „Scînteii” suferă o mutație incredibilă. Ziarul modern, alert, veritabil spectacol de imagini, stil și culoare, devine o foaie posomorâtă, ternă, aproape imposibil de consumat. Articole lungi, lipsite de subtitluri, machetare monotonă, obositoare, lăsând impresia de text trântit pur și simplu în pagină.

M-am întrebat atunci, în anii 1980, ce se întîmplase cu ziarul al cărui debut postbelic mărturisea grija de a lua în calcul tradiția presei românești.
Am găsit răspunsul trei decenii mai târziu, când am citit, obligat de îndatoririle unui taifas TV, cartea Laviniei Bertea Povești din Cartierul Primăverii.

Sub titlul, Sorin Toma, fost redactor-șef al „Scînteii”, despre nefericirea de a fi trăit acea tinerețe, volumul include un interviu cu fostul șef al oficiosului PCR din anii schimbării la față a ziarului.

Fostul redactor-șef povestește la un moment dat avatarurile traversate de „Scînteia” pe măsura stalinizării țării noastre și, prin asta, pe măsura dependenței tot mai mari de imitarea modelului sovietic în toate domeniile. Confesiunile sale confirmă imaginea pe care mi-o formasem în anii ʼ80, despre evoluția dramatică a oficiosului PCR.

Răspunzând unei întrebări puse de Lavinia Betea („În ce raporturi se afla ziarul «Scînteia» cu «Pravda sovietică»?), Sorin Toma explică aventura trăită de ziar prin constrângerea de a imita modelul oficiosului CC al PCUS. Aspectul tern și limbajul de lemn nu țineau însă numai de imitarea stilului sovietic de a face gazetărie. Țineau și de esența orânduirii socialiste. Culoarea, diversitatea sunt trăsături definitorii ale societății întemeiate pe personalitatea individului. Acolo unde individul se află în prim-plan, e normal ca societatea să fie diversă, alertă, pitorească.

Monotonia, cenușiul, ternul sunt note de esență ale unei societăți colectiviste, în care individul se pierde în magma cenușie a colectivității.
În anii stalinismului, totul e la fel, monoton, cenușiu, uniform:
Clădirile, rochiile femeilor, tunsorile și discursurile.

Un ziar – și încă oficiosul PCR – apărut pe piață într-o ținută alertă, cu articole diferind prin stil, conținut și corp de literă, ar fi fost astfel o oază de viață într-un ocean de mortificare a personalității.

Românii erau socotiți drept o Armată care luptă cu baioneta ideologică împotriva invaziei imperialiste și cu lopata și cazmaua, împotriva, înapoierii economice.
Un ziar cât de cât alert ar fi fost, în acest context, asemenea unui ins cu melon într-un regiment de chipie!