De ce exista temerea de a lăsa tinerele fete fără ocupație

București, vara anului 1989. Tocmai îmi văzusem numele pe lista căzuților la examenul de admitere la Facultatea de Medicină. Cu notă decentă, totuși, peste 8. Bucuria exaltată a celor care intraseră, amestecată cu tristețea, umilința de pe chipurile celor picați era ca un cocktail cu arome sado-masochiste. Probabil, sistemul nu putea, nu dorea să gestioneze comunicarea rezultatelor altfel. Câte scrisori ar fi trebuit bătute la mașină, trimise prin poștă. O asemenea metodă nu ar fi fost eficientă. În uma contestației mi s-a mărit nota suficient cât să mă pot transfera la facultatea de Medicină din Constanța, în urma redistribuirii locurilor. Am refuzat. Pentru mine Constanța, Eforie, Mamaia și marea erau locuri de vacanță, magice, o altă dimensiune, unde nu aș fi putut trăi o existență cotidiană, cu atât mai mult să studiez și să învăț cinci ani. Așa simțeam pe atunci. Și mai era ceva. Nu puteam părăsi munții. A alege conviețuirea cu și alături de mare, îmi părea un act de trădare în raport cu munții. Am refuzat și dintr-un exces de mândrie. Aveam impresia că facultatea îmi oferă ceva second-hand sau second-best. Nu m-ați primit la București, adio! Am preferat să aleg ce ne rezervase partidul și Tovarășul celor care eșuaserăm la examenele de admitere la facultate. Era o lege, o măsură nouă, care apăruse ca o ciupercă bizară după ploaia, pe care cei de la conducere o evaluaseră ca fiind amenințătoare. Era anul 1989, pentru mine, ca și pentru atâția alții, un an ca și cei de dinainte, din unghiul căruia viitorul nu avea cum să arate altfel, să se schimbe. Dar pentru cei care luau pulsul istoriei și înțelegeau mersul evenimentelor planetare, cu siguranță nu era un an ca oricare altul. Se zvonise că Tovarășul dădu o lege care îi obliga pe cei căzuți să muncească nouă luni într-o fabrică, acolo unde au fost repartizați, în funcție de media de la bac și liceu. Cei care ar fi suportat încă un an de meditații și tocire a neuronilor prin examene, trebuiau să-și suflece mai întâi mânecile și să plonjeze în necunoscutul câmpului muncii. Fără nazuri, capricii ori fițe. Eu fusesem repartizată la fabrica de Medicamente din București, pe un post elegant, de laborant chimist. Absolvisem liceul C.A. Rosetti din Floreasca, cel patronat pe atunci de Elena Ceaușescu. Patronaj simbolic, pentru că Tovarășa nu ne deranjase niciodată cu prezența pe durata anilor mei de liceu. Deși nu aveai voie să faci nazuri – repartiția trebuia respectată -, eu vream neapărat să mă întorc în sudul Transilvaniei după eșecul la examenul de admitere. Chiar și cu oferta unui bonus de o sticlă de lapte pe zi, sau poate doar un pahar, pentru detox, căci se lucra în mediu toxic, nu voiam la acea fabrică nici în ruptul capului. Bunicii mei s-au dat peste cap, îmi găsiseră un post la Sicola, fabrica de sucuri din Sibiu, pe un post asemănător. Dar trebuia să îmi obțin mai întâi transferul, cedând locul meu de la fabrica de Medicamente altui absolvent de liceu picat la facultate, care trebuia să aibe și nota generală de absolvire a liceului, mai mare, sau egală cu a mea. Nu era deloc simplu. Am sunat la o fostă colegă, care știam că întrunea acele condiții și am negociat cu tatăl ei. Cred că am menționat ceva și despre lapte, eleganța halatelor albe, ordinea și curățenia farmaciilor. Spre fericirea mea au acceptat, inclusiv laptele oferit gratuit de Fabrică.

Eu am ajuns acolo unde mi-am dorit: la sucuri. Nu era suficient de lucru nici pentru titularul postului de laborant. Așa că, pentru a alunga plictiseala, mergeam în fiecare zi în hala unde lucrau mai ales femei, în picioare, la bandă, într-un zgomot asurzitor de sticle. Absolvenții de liceu făceau figurație în fabrici, mai mult de umplutură, ceea ce înseamnă că legea dorită de Tovarășul și de partid a fost gândită și ca o formă de întărire a securității naționale. Pentru băieți era Armata dacă nu intrau la facultate. Așadar, legea viza în special fetele. La acest lucru nu am reflectat deloc în toți acești ani până acum câteva săptămâni. Cred că exista o temere de a lăsa tinerele fete fără ocupație. Ori studente, ori angajate în câmpul muncii, pe repartiție. Oare de ce, și de ce tocmai din vara anului 1989, toată această grijă de a da o slujbă și o pâine tinerelor fete? Ca și cum lipsurile materiale, frigul și foamea ar fi fost un pericol în plus pentru fetele ambițioase, educate, care nu avuseseră norocul să intre la facultate. Pericol de a se prostitua? De a fi atrase de fiara capitalistă, de a cădea ușor în mrejele străinilor care studiau sau vizitau România? E o perspectivă interesantă asupra modului în care poate se gândea securitatea națională în preajma evenimentelor din decembrie 1989.