De ce nu sunt românii ca niște furnici

De fiecare dată cînd merg în Occident, mă surprind imediat deosebirile față de realitățile lăsate acasă. După decenii de la prăbușirea comunismului. România, asemenea celorlalte țări din Est, are cam tot ce se găsește în Vest, de la alegeri libere pînă la gumă de mestecat. Nu se mai pune problema, ca altădată, să te întorci acasă cu un sac de cafea, pe care să-l dai cadou familiei și amicilor cu un aer triumfător. Și cu toate acestea, ajuns în Occident, îți dai seama că României îi lipsește ceva. Ceva ce Occidentul are din belșug:
O mașinărie a vieții bine pusă la punct.

E drept, dai și în Vest peste lucruri care îți amintesc de realitățile de acasă: locuri mizere, inși lălâi, brambureală. Recent televiziunile franțuzești au făcut mare caz de cartea scrisă de o japoneză după întoarcerea de la Paris. Autoarea se plângea de curățenia îndoielnică a toaletelor publice în care intrase și se mira că toți ospătarii francezi vorbesc engleza. Numai că aceste lucruri sunt lipsite de semnificație în lumea din Vest. Domină aici curățenia, ordinea, dar mai ales siguranța vieții, împinsă până la monotonie.

Așa cum procedez de fiecare dată când călătoresc în Occident, ajuns în Bretania, m-am înscris în excursii organizate în și în afara lui Saint-Malo, faimosul oraș fortăreață al Franței. Alți români preferă în astfel de cazuri excursia pe cont propriu. Închiriază mașini sau vin cu mașina lor. Eu prefer însă excursia în grup organizat. Timp de o zi n-am nicio grijă. Se ocupă de viața mea Dictatorul absolut care e ghidul unei excursii în grup organizat. Zice ghidul să coborâm din autocar și să ne tragem în poză timp de cinci minute? Ne dăm jos cu toții, chiar și cei care n-au aparate foto la ei, și, după cinci minute, suntem cu toți în autocar, la locurile noastre, înghițind fără să protestăm glumele ieftine ale ghidului.

În toate excursiile făcute în Bretania n-a întâlnit o clipă deraierea mașinăriei perfecte care e turismul în Occident. N-am încercat o clipă spaima că autocarul nu va fi la timp la locul de întâlnire sau că muzeul va fi închis, deși orarul spune altceva.

Cum se explică această mașinărie bine pusă la punct?
Foarte simplu.
Prin concentrarea tuturor pe Lucrul bine făcut.
Chiar dacă acel lucru e plicticos și, mai ales, n-are nimic măreț.

La noi însă, abnegația asta de furnică e rar întâlnită.
De ce?
Pentru că românii nu cred că munca le-ar fi de vreun folos.

În deceniile de tranziție, românii au cunoscut o realitate tipică vremurilor de după marile cataclisme social-politice:
Îmbogățirea peste noapte. În Occident, unde economia de piață e statornicită de zeci de decenii, un cetățean simplu ajunge cu greu bogat cât ai clipi. Cazul văcsuitorului de ghete care devine miliardar e o excepție. Dar chiar și văcsuitorul ajuns multimiliardar, popularizat de literatura ieftină a succesului american, are nevoie de trudă și timp. În nici un caz el nu se culcă seara sărac pentru a se trezi a doua zi dimineața bogat.

De regulă însă, îmbogățirile spectaculoase nu există.
De aceea, cetățeanul occidental, din clipa când capătă conștiința lumii din jur și până închide ochii, nu-și propune să dea lovitura. El se mulțumește cu condiția furnicii:
Aceea de a hărnici de dimineață până seara, fără odihnă, pentru a pune fărâmă lângă fărâmă.

Altfel au stat lucrurile după decembrie 1989. Românii au putut vedea, cu uluire, cum un semen de-al lor, vecin de apartament de bloc sau tovarăș de loc de muncă, s-a îmbogățit peste noapte. Îl lăsai seara călător cu tramvaiul și dădeai peste el dimineața, când te sculai să mergi la serviciu, proprietar de Mercedes. Astfel, s-a creat în rândurile populației iluzia îmbogățirii rapide, printr-o învârteală, a îmbogățirii fără a pune osul la treabă.
Și dacă te poți îmbogăți printr-o lovitură de leu în junglă, ce rost are să trudești toată viața ca o furnică?