De ce s-a trecut atît de greu de la socialism la capitalism

Nimeriţi întâmplător la şefie

Sub titlul Transitions a l’Est (Tranziţiile în Est), cotidianul „Le Monde” a strâns şi structurat articole publicate atât în ziar, cât şi în suplimentul „Le Monde diplomatique” despre cele petrecute în fostele ţări comuniste după 1989. Cum era de aşteptat, o parte substanţială a cărţii e dedicată dificultăţilor tranziţiei. Chiar dacă n-o spun direct, autorii textelor selectate de Alain Geledon lasă să se înţeleagă principala explicaţie: absenţa unei forţe care să conducă trecerea de la socialism la capitalism. Procesul anterior, la capătul căruia s-a născut socialismul, a beneficiat de voinţa dictatorială a Partidului Comunist.

O energie asemănătoare, chiar dacă nu de tipul pumnului de fier comunist, ar fi avut nevoie şi procesul invers: al trecerii de la socialism la capitalism. Această voinţă a lipsit în mai toate ţările din Est. Prăbuşirea comunismului a adus la putere oameni lipsiţi de experienţa politicii, ba chiar şi a administrării. Furia anticomunistă şi-a spus cuvântul. Criteriul – să nu fi fost înainte şef – a făcut dezastru. În toate ţările din Est, inclusiv în România, socialismul ultimilor ani scosese la suprafaţă o clasă de buni manageri.

Necesităţile economice, evoluţia societăţii, deschiderea spre Vest micşoraseră importanţa dosarului, fundamental în primii ani de comunism. Directorii, inginerii-şefi, secretarii cu economicul, ba chiar şi unii prim-secretari se recrutau în ultimul timp din straturile şcolite, inteligente. Promovarea nu mai sta sub semnul faimoasei teze leniniste: comunismul înseamnă posibilitatea ca o bucătăreasă să devină ministru. După 1989, toţi cei surprinşi în aceste funcţii au fost înlăturaţi. Le-au luat locul oameni ce nu puteau fi acuzaţi de şefie în comunism.

Numai că mulţi dintre ei n-ajunseseră în fruntea întreprinderilor, şcolilor sau secţiilor de producţie nu pentru c-ar fi fost anticomunişti, ci tocmai pentru că nu se dovediseră capabili de a fi buni manageri. Astfel, cei ce trebuiau să ţină în mâini un proces de complicaţie a tranziţiei au fost cei mai puţin dotaţi să-l administreze.

Comuniştii avuseseră avantajul luptei în ilegalitate. Ajunşi la guvernare, ei aveau deja ştiinţa confruntării politice, a disciplinei de fier, a evitării capcanelor. Lucrurile ar fi fost, poate, uşor îmblânzite, dacă noii guvernanţi ar fi desfăşurat, în anii comunismului, o serioasă activitate ilegală. Sau măcar dacă prăbuşirea comunismului ar fi fost un proces revoluţionar mai întins, în genul revoluţiei franceze sau al războiului civil din Rusia.

Exigenţele luptei de lung timp ar fi dat naştere unei clase de conducători, de oameni în stare să organizeze procesele social-economice, să se aşeze în fruntea maselor. Nici asta nu s-a întâmplat în Est. Noii guvernanţi s-au trezit în fruntea ţării deseori prin jocul pur al întâmplării. Mulţi dintre ei aveau profesii incompatibile cu politica şi cu administrarea: actori, jurnalişti, scriitori, profesori de istorie.

Şansa încăpăţânării

Trecerea de la capitalism la comunism a beneficiat şi de existenţa unui obiectiv urmărit cu îndârjire. Dincolo de meandrele proceselor din Est, se ghiceşte în perioada postbelică un plan ştiut dinainte, aplicat punct cu punct.

S-a invocat faptul că, spre deosebire de trecerea de la capitalism la socialism, cea inversă n-ar beneficia de manuale. Lothar de Maizière ultimul şef de guvern al Germaniei comuniste, se plânge de asta în volumul Recviem pentru RDG:

„… trebuie să spun că nu s-a ajuns până acum la dezvoltarea a ceea ce aş numi «economie politică a transformării». Noi aveam în RDG milioane de manuale descriind trecerea de la economia de piaţă la cea planificată. Dar n-am văzut, în aceşti trei ultimi ani, nici o carte care să descrie drumul invers şi, mai ales, după un model socialmente suportabil”.

Dificultatea nu e trecerea de la dictatură la democraţie. Perioadele de după Hitler-Franco ne arată că procesul e lesnicios. Aceasta, deoarece dictaturile respective au ţinut cont de economia de piaţă. Problema stă în trecerea de la economia de stat la cea de piaţă.
Aici nu există nici un precedent istoric, şi deci, nici un manual.

Dacă ne gândim însă bine, nici fruntaşii comunismului nu au avut la dispoziţie manuale. E drept, în Est, comuniştii s-au bucurat de avantajul experienţei sovietice. Bolşevicii n-au moştenit însă o experienţă pe care s-o transpună în practică. Mersul spre comunism a fost pe bâjbâite. Cu toate acestea, bolşevicii au avut avantajul că ştiau ce vor, că aveau un plan pe care ţineau să-l aplice până-n cele mai mici amănunte. Cei ajunşi la putere în Est după 1989 n-au avut şi n-au însă nici un obiectiv. E drept, toţi vorbesc de reformă, de instaurarea democraţiei, dar anii tranziţiei nu lasă să se întrezărească un plan mai amplu. Acest lucru a lipsit cel mai mult în Est.

Dovadă a acestui adevăr e faptul că în ţările unde s-a urmărit ceva pe termen lung, indiferent de formula reformei – terapie de şoc sau evoluţie – eficienţa a fost mai mare decât acolo unde s-a mers la întâmplare sau unde conceptul de reformă a primit interpretări diferite de la o perioadă la alta.

Alain Geledon arată acest lucru în lucrarea sa. Plecând de la experienţa Ungariei şi Poloniei, el conchide:

„Coerenţa în acţiune determină eficacitatea economică a tranziţiei”.

De aici aparentul paradox:

„Terapia de şoc pe jumătate făcută e de două ori mai dureroasă decât terapia de şoc integrală”.