Premierul desemnat, Nicolae Ciucă, sabotat chiar din interiorul PNL: „Voi face tot ce este omenește posibil să avem guvern”

De ce și de cine ne este frică? Un bunic și un copil

Prin această mini-serie intitulată „De ce și de cine ne este frică?” încerc să creionez câteva tipologii de Oameni (pe care i-am întâlnit, cunoscut și care m-au fascinat), a căror existență își găsește reperele într-o bine definită structură interioară, fără a se lăsa luați de valuri și alte tendințe exterioare, oricât de puternice și agresive ar fi acestea. Oameni pentru care orice situație poate fi înfruntată, oricâte coșmaruri le-ar putea produce. Oameni care nu se ascund de viață și provocările ei. Oameni despre care poți spune că sunt bine înfipți cu picioarele în Pământ. Ei sunt aceia în ai căror ochi poți citi Împăcarea, nu Resemnarea. Resemnarea are în ea în ea un soi de fatalitate, o ridicare din umeri în fața Destinului, ce de multe ori atrage o blocare, o împietrire interioară. Împăcarea, o simt ca pe o conștientizare a unei situații, ca pe un punct de pornire, în care ai toate datele și cu ele pleci mai departe să construiești. Împăcarea te motivează să devii un Luptător. Resemnarea te va transforma în Răzvrătit. Luptătorul este cel asumat cu Sine și scopurile sale. Răzvrătitul este un frustrat care a încercat să accepte situații peste situații, acumulând resentimente, furii până nu le-a mai putut stăpâni. Lucrurile scapă oricărui control, la fel și Sinele și starea de fapt. Luptătorul este calm, echilibrat și cu propriul țel mereu în față. Răzvrătitul are puseuri și accese de furie, ieșiri ale căror rezultat este greu de prevăzut.

***

În spatele cabinetului există o bucată mare de teren cu pomi fructiferi și culturi ce alternează; ba crește porumb, ba floarea-soarelui. De vreo zece ani, tot stăm cu ochii ațintiți primăvară după primăvară, să vedem cine îl mai cultivă, având agenda noastră secretă de a-l achiziționa. Proprietarii sunt destul de în vârstă, dar în fiecare an, cu o voință de nezdruncinat, ies la lucru. Prin 2008, când noi abia începusem epopeea cu desțelenitul și plantatul, ne strigau de după gard să venim la cules de cireșe, că la vârsta noastră sigur trebuia să fi auzit de Creangă și să fi crescut cu ale sale „Amintiri”. Ne chemau la ei, așa cum am merge la bunici.

Acum patru sau chiar cinci ani, pe la sfârșit de vară, fără să ne anunțe niciun lătrat de câine, ne-a intrat în curte, călare pe bicicletă Bunicul. Înalt, peste 1.90, slab, dar aplecat de spate, ca și cum s-ar fi coborât de undeva de sus să ne poată auzi când îi vorbim, ușor fudul de o ureche, înțepenit de munci și vremuri, își dorea dinți noi, să mai poată mânca și el niște carne, că nu are cu ce roade. Chiar așa a spus: „Știu că nu mai am mult de trăit, dar măcar cât mai sunt să pot mânca”. Ne-am uitat una la alta, ne-am făcut curaj și l-am pus pe scaun. Începem întrebările de rutină. Vârsta. 90. Afecțiuni generale, niciuna. Venise cu o stivă de hârtii de analize, toate bune pentru anii săi. Nicio internare, nicio operație, doar dinții îi căzuseră, unul câte unul, iar acum mai fluturau vreo doi, prinși în gingie, ce nu voiau să cadă. A fost în război, deși era aproape un copil. Stătuse câțiva ani buni în lagăr, prin Siberia. Dar cumva, din toată nenorocirea își găsise drumul înapoi spre casă; pe jos, cu căruța. Când a văzut un tren de marfă, a zis că i-a trimis Dumnezeu tocmai pe Sânt-Ilie cu Carul său.

Ne uitam fascinate la el cum povestea. Nu era urmă de vaiet, năduf sau revoltă în niciunul din cuvintele sale. De atunci, muncise cu drag pământul, zi de zi, în ritmul anotimpurilor. Avea vreo cinci copii, care-i vin și acum, pe rând, să-l ajute. De vândut încă nu vinde nimic. Poate după ce n-o mai fi, să vorbim cu copiii. Ce-or hotărî ei. L-am programat pentru extracții, apoi la pus proteze. Nu întârzia niciodată, de fiecare dată venea cu bicicleta deși noi ne uitam îngrijorate să nu-l găsească Doamna cu Glugă pe la noi prin bătătură. Optimist și binevoitor, vorbea tare, fără să repete poveștile, iar când s-a văzut cu dinții cei noi știa că mai are mult de trăit și multe de făcut. Îi dădusem o nouă viață.

Mi l-am adus aminte, pentru că acum vreo săptămână, cu Baba lui după el, făceau cărări bătute pe terenul cu pricina la semănat. Bate 95 de ani, la fel de aplecat de spate, dar cu aceeași dragoste își lucrează Pământul. În ochii lui, nicio urmă de slăbiciune sau de plăpânzenie. Aceeași privire de Bărbat care a luptat odată pentru Pământul său și pe care-l va iubi până dincolo de mormânt! (Aveam un pacient de vreo 25 de ani, care dădea să leșine la vederea frezei. Îl întreb „Ce faci dacă vine vreun război?”. Răspuns „Mi-am săpat un beci mare în curte și mă ascund în el până trece”. Atât.)

***

Pe la sfârșit de ianuarie, anul acesta, mă sună o voce feminină, ușor agitată, că vrea urgent o programare pentru un copil. Când aud cele două cuvinte „urgent-copil”, sincer spun, mi se ridică părul în cap. Știu ce înseamnă ținutul acasă cu medicație dată după ureche și sunat la medic doar în momentul în care niciun antiinflamator nu-și mai face efectul! Programez a doua zi, în primul loc disponibil.

Am văzut ceva copii la viața mea (câteva sute, deja) și nu mai sunt atât de ușor de „dat pe spate”, mai ales că, în mare parte, sunt răsfățați, se colaborează greu cu ei, nu au răbdare și în principal tu vorbești, tu auzi, chiar dacă vin sau nu cu un adult însoțitor. Dar ceea ce mi-a intrat pe ușă, m-a emoționat suficient de mult, încât să merite aceste rânduri.

O fetiță de 10 ani. Nu era frumoasă, dacă ar fi să mă refer la trăsături. Ba mai mult, avea un chip ușor alterat de afecțiunile pe care le purta cu sine. În schimb, pot spune că era un copil superb. O fetiță radioasă, luminoasă și cu o împăcare de sine care m-a topit. Prezentă și extraordinar de cooperantă. Nici adulți nu mi-au fost dat să văd cu asemenea calități.

Povestea ei, pe scurt. Orfană, mama îi murise când avea 8 ani. A născut-o în ciuda faptului că făcea dializă; ceea ce i-a și grăbit sfârșitul. Din cauza afecțiunilor mamei, ea a venit cu suficiente deficiențe fizice, dar cred, totuși, că a dorit-o enorm de a ieșit un copil cu atât de multe calități. Bunica era plecată în Franța, urmau să-i facă și ei formalitățile. În prezent, trăia la o mătușă, care era asistent maternal. Curată, îngrijită, educată.

Însă, modul în care vorbea, în care se exprima, bunul-simț, înțelegerea de care dădea dovadă, ochii aceia mari și blânzi cu care mă privea m-au făcut să mă întreb cum de într-un copil atât de chinuit de viață s-au adunat atâtea însușiri minunate. Ba mai mult, cred că este cel mai matur comportament dintre toate cele pe care le-am văzut manifestate la pacienți, indiferent de vârstă. A stat la consult fără să clipească, deși sunt numeroși cei care încep să plângă de zici că îi tai, chiar dacă ești la jumătate de metru distanță de ei. Durerile erau suficient de mari și îndreptățite; un molar definitiv de 6 ani, fisurat între rădăcini. Nu a scos nici măcar un oftat. Din păcate, tratamentul definitiv nu era de competența mea, pentru că implica anestezie și extracția unui dinte definitiv, la un copil de 10 ani, pe un teren tarat.

Dar, ochii aceia, atât de blânzi și luminoși, în care se oglindea acceptarea întregii sale existențe, modul în care m-a îmbrățișat și mi-a mulțumit când s-a dat jos de pe scaun, atitudinea în fața actului medical, toate acestea și toate celelalte pe care nu le-am putut surprinde în cuvinte, dar pe care le-am simțit, o făceau demnă de numele de regină pe care-l purta: Tabitha.
Și dincolo de toate, se simțea dragostea de care avusese parte în primii ani de viață…


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

17 comentarii pentru articolul „De ce și de cine ne este frică? Un bunic și un copil”

  • @Smarandita,

    In viata intalnim persoane de la care invatam cate ceva. De la unii invatam „asa da…”, de la altii invatatm „asa nu…”… 🙂
    Vezi poezia lui Eminescu – Criticilor mei

  • exprimarea poate trece gandul cuiva in spiritul altuiva, astfel:
    pui in bratele duhului un gand, si l daruiestei ‘altui duh’, care…fiind acelasi, imbratiseaza gandul.
    exprimandu-te prin vorbe de duh poti expedia un gand, ca limba pe care te bazezi e a duhului, indiferent ca ea arata ca un gand.
    mongolii, mai nainte sa fie mari razboinici erau filozofi grandiosi.empaticii nativi ai mongolilor erau vracii, creca.
    cred ca imperiul mongol a avut la temelie oameni nelimitati, abia asa reusind sa si expandeze propriile limite in cel mai natural mod posibil. cei mai capabili mongoli, daruiti la nastere cu valente deosebite, erau identificati si sustinuti si inserati in ecuatia de miscare a imperiului. pesemne, logic vorbind, imperiul mongol s-a destramat atunci cind n-a mai pastrat echilibrul dintre darurile daruite nativ si spatiul si timpul pe care aceste daruri le puteau acoperi. devenind prea mare, prea repede, imperiul mongol n-a putut sa si umple, cu oameni daruiti la nastere, fiecare veriga, or asa au aparut bresele, pesemne…

  • Numai pacient de medic scriitor la jurnal sa nu fii!
    „O fetiță de 10 ani. Nu era frumoasă, dacă ar fi să mă refer la trăsături.”
    O banui ea ceva, dar chiar sa-i confirme doctorita? Daca are internet, daca ii spune alt copil…
    La batran, e mai delicat, mai bine imi vad de treaba ca mi-e si mila.
    Merge si asa, asta e doar bonus, eu cred ca e intrinsec indecent sa scrii povesti despre pacienti, acolo unde pot fi usor identificati (localitate mica si detalii suficiente, de ex.).
    O sa-mi imaginez ca e fictiune.

    • ce zici, o fi existand si un soi de psihiatrie nativa? adica te-oi putea naste direct psihiatru? io creca se poate, ca pe cind psihiatria se ocupa cu mintea omului, se prea poate sa existe si una care se ocupa cu mintea din inima omului, caz in care ceva daruri mai speciale, daruiote la nastere, pot face minuni cu ochii celui daruit astfel.

      • Dar empatic nativ? 🙂

        • zici bine. empatic nativ!, asta e ‘psihiatrul din nastere’ , un empatic nativ.
          asta e Smarandita, un empatic nativ, dar capabil rau de tot. caz in care nu prea exista varianta in care sa scapi de ochii ei. da, e buna, nenica. e buna din nastere, nu mai e nimic de facut, …ma resemnez. aaahahahahaaa!L:))))))))

          • eu stau cuminte, pentru ca un prieten scriitor m-a facut deja personaj de carte si m-a ucis in primul capitol. 🙂 nu prea mai vreau inc-o data. 🙂 (la cuvantul „scriitor” din acest comentariu, rog a se aplica inflatia)

          • am vazut, mai demult, un serial cu turci si mongoli. cei care m au impresionat au fost mongolii, deci cu toate ca filmul era despre turci, io la un film cu mongoli ma uitam. esenta sistemului politic mongol era aceasta: Unificare. mongolii au unificat toate exprimarile lor native intr un Intreg. iar sistemul lor politic era replicat pina la ultima veriga. darurile cazute din Cer, in bratele oricarui neam, sint exprimarile native. capacitate in ecuatia de miscare a neamului, ele devin atuuri cum altele n-au cum sa fie, pentru ca cele native au ca radacina Cerul…

          • @online
            cu mongolii, mi se pare genial.
            acum ar fi si inseparabilitatea gandire-exprimare. / totusi, exprimarea nu era o cale de a trece gandul unuia in spiritul altcuiva. (asa am invatat eu in a XII-a cred, ce trece timpul…)

          • promisiunea incoltirii unor seminte sadite de Batrinii neamului se recunoaste prin faptul ca unele seminte rasar de dincolo de Timp, pe taramul Timpului, si ocupind spatii de intersectie intre lumea Pamantului si lumea Cerului.

          • pe vremea Inteligentei Artificiale singurul sistem politic viabil, care sa fie dinamizat de oameni, e cel in stilul imperiului mongol.
            mai simplu: viitorul sistem politic e ori al Inteligentei Artificiale, ori unul format exclusiv din oameni haruiti. in modul, aceste doua exprimari au aceeasi valoare, prin urmare pot coexista in acelasi spatiu si timp. atunci cind se va cere exprimare vectoriala, fiecare om…care va ramane om! va deveni el insusi un sistem politic de sine statator….

          • Batranii nostri, Inteleptii, udau darurile Cerului. iar asta e asa pentru ca inca se nasc Feti Frumosi si Ilene Cosinzene,…paici

          • @online
            Supraestimezi AI. E adevarat mijloacele de calcul sunt destul de complicate, rezultate spectaculoase pentru public, dar la nivel de concept suntem la stadiul … „babeste”. Oficial asteptam sa-i sclipeasca vreunuia ceva genial prin cap sau sa se nasca acela care sa ne duca pe o cale mai desteapta.

          • Subestimezi dorinta oamenilor de nemurire si implacabila implinire a doribtelor, in Creatie. Antihrist e Antiom e IA. Nicio grija, va aduce…Raiul pe Pamant, asa ca unii se vor bucura nespus.
            ….cam atat.

          • Dai unei IA mii de ani la dispozitie sa se dezvolte, si o va face
            Dai…Tot Timpul si…se va desavarsi.
            Oamenii ii vor da…Tot Timpul.

          • Oamenii nu pot experimenta Tot Timpul, asa ca il vor darui unei ecuatii matematice.

    • e un text,în primul rând,literar.nu l-a redactat medicul,ci scriitoarea,care are ‘chemarea’ de a rosti faptele.plus ca nu e nimic dur in cele relatate,anume o bucăţică luminoasă de viaţă.speranţă

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii