De ce și de cine ne este frică? Un bunic și un copil

Prin această mini-serie intitulată „De ce și de cine ne este frică?” încerc să creionez câteva tipologii de Oameni (pe care i-am întâlnit, cunoscut și care m-au fascinat), a căror existență își găsește reperele într-o bine definită structură interioară, fără a se lăsa luați de valuri și alte tendințe exterioare, oricât de puternice și agresive ar fi acestea. Oameni pentru care orice situație poate fi înfruntată, oricâte coșmaruri le-ar putea produce. Oameni care nu se ascund de viață și provocările ei. Oameni despre care poți spune că sunt bine înfipți cu picioarele în Pământ. Ei sunt aceia în ai căror ochi poți citi Împăcarea, nu Resemnarea. Resemnarea are în ea în ea un soi de fatalitate, o ridicare din umeri în fața Destinului, ce de multe ori atrage o blocare, o împietrire interioară. Împăcarea, o simt ca pe o conștientizare a unei situații, ca pe un punct de pornire, în care ai toate datele și cu ele pleci mai departe să construiești. Împăcarea te motivează să devii un Luptător. Resemnarea te va transforma în Răzvrătit. Luptătorul este cel asumat cu Sine și scopurile sale. Răzvrătitul este un frustrat care a încercat să accepte situații peste situații, acumulând resentimente, furii până nu le-a mai putut stăpâni. Lucrurile scapă oricărui control, la fel și Sinele și starea de fapt. Luptătorul este calm, echilibrat și cu propriul țel mereu în față. Răzvrătitul are puseuri și accese de furie, ieșiri ale căror rezultat este greu de prevăzut.

***

În spatele cabinetului există o bucată mare de teren cu pomi fructiferi și culturi ce alternează; ba crește porumb, ba floarea-soarelui. De vreo zece ani, tot stăm cu ochii ațintiți primăvară după primăvară, să vedem cine îl mai cultivă, având agenda noastră secretă de a-l achiziționa. Proprietarii sunt destul de în vârstă, dar în fiecare an, cu o voință de nezdruncinat, ies la lucru. Prin 2008, când noi abia începusem epopeea cu desțelenitul și plantatul, ne strigau de după gard să venim la cules de cireșe, că la vârsta noastră sigur trebuia să fi auzit de Creangă și să fi crescut cu ale sale „Amintiri”. Ne chemau la ei, așa cum am merge la bunici.

Acum patru sau chiar cinci ani, pe la sfârșit de vară, fără să ne anunțe niciun lătrat de câine, ne-a intrat în curte, călare pe bicicletă Bunicul. Înalt, peste 1.90, slab, dar aplecat de spate, ca și cum s-ar fi coborât de undeva de sus să ne poată auzi când îi vorbim, ușor fudul de o ureche, înțepenit de munci și vremuri, își dorea dinți noi, să mai poată mânca și el niște carne, că nu are cu ce roade. Chiar așa a spus: „Știu că nu mai am mult de trăit, dar măcar cât mai sunt să pot mânca”. Ne-am uitat una la alta, ne-am făcut curaj și l-am pus pe scaun. Începem întrebările de rutină. Vârsta. 90. Afecțiuni generale, niciuna. Venise cu o stivă de hârtii de analize, toate bune pentru anii săi. Nicio internare, nicio operație, doar dinții îi căzuseră, unul câte unul, iar acum mai fluturau vreo doi, prinși în gingie, ce nu voiau să cadă. A fost în război, deși era aproape un copil. Stătuse câțiva ani buni în lagăr, prin Siberia. Dar cumva, din toată nenorocirea își găsise drumul înapoi spre casă; pe jos, cu căruța. Când a văzut un tren de marfă, a zis că i-a trimis Dumnezeu tocmai pe Sânt-Ilie cu Carul său.

Ne uitam fascinate la el cum povestea. Nu era urmă de vaiet, năduf sau revoltă în niciunul din cuvintele sale. De atunci, muncise cu drag pământul, zi de zi, în ritmul anotimpurilor. Avea vreo cinci copii, care-i vin și acum, pe rând, să-l ajute. De vândut încă nu vinde nimic. Poate după ce n-o mai fi, să vorbim cu copiii. Ce-or hotărî ei. L-am programat pentru extracții, apoi la pus proteze. Nu întârzia niciodată, de fiecare dată venea cu bicicleta deși noi ne uitam îngrijorate să nu-l găsească Doamna cu Glugă pe la noi prin bătătură. Optimist și binevoitor, vorbea tare, fără să repete poveștile, iar când s-a văzut cu dinții cei noi știa că mai are mult de trăit și multe de făcut. Îi dădusem o nouă viață.

Mi l-am adus aminte, pentru că acum vreo săptămână, cu Baba lui după el, făceau cărări bătute pe terenul cu pricina la semănat. Bate 95 de ani, la fel de aplecat de spate, dar cu aceeași dragoste își lucrează Pământul. În ochii lui, nicio urmă de slăbiciune sau de plăpânzenie. Aceeași privire de Bărbat care a luptat odată pentru Pământul său și pe care-l va iubi până dincolo de mormânt! (Aveam un pacient de vreo 25 de ani, care dădea să leșine la vederea frezei. Îl întreb „Ce faci dacă vine vreun război?”. Răspuns „Mi-am săpat un beci mare în curte și mă ascund în el până trece”. Atât.)

***

Pe la sfârșit de ianuarie, anul acesta, mă sună o voce feminină, ușor agitată, că vrea urgent o programare pentru un copil. Când aud cele două cuvinte „urgent-copil”, sincer spun, mi se ridică părul în cap. Știu ce înseamnă ținutul acasă cu medicație dată după ureche și sunat la medic doar în momentul în care niciun antiinflamator nu-și mai face efectul! Programez a doua zi, în primul loc disponibil.

Am văzut ceva copii la viața mea (câteva sute, deja) și nu mai sunt atât de ușor de „dat pe spate”, mai ales că, în mare parte, sunt răsfățați, se colaborează greu cu ei, nu au răbdare și în principal tu vorbești, tu auzi, chiar dacă vin sau nu cu un adult însoțitor. Dar ceea ce mi-a intrat pe ușă, m-a emoționat suficient de mult, încât să merite aceste rânduri.

O fetiță de 10 ani. Nu era frumoasă, dacă ar fi să mă refer la trăsături. Ba mai mult, avea un chip ușor alterat de afecțiunile pe care le purta cu sine. În schimb, pot spune că era un copil superb. O fetiță radioasă, luminoasă și cu o împăcare de sine care m-a topit. Prezentă și extraordinar de cooperantă. Nici adulți nu mi-au fost dat să văd cu asemenea calități.

Povestea ei, pe scurt. Orfană, mama îi murise când avea 8 ani. A născut-o în ciuda faptului că făcea dializă; ceea ce i-a și grăbit sfârșitul. Din cauza afecțiunilor mamei, ea a venit cu suficiente deficiențe fizice, dar cred, totuși, că a dorit-o enorm de a ieșit un copil cu atât de multe calități. Bunica era plecată în Franța, urmau să-i facă și ei formalitățile. În prezent, trăia la o mătușă, care era asistent maternal. Curată, îngrijită, educată.

Însă, modul în care vorbea, în care se exprima, bunul-simț, înțelegerea de care dădea dovadă, ochii aceia mari și blânzi cu care mă privea m-au făcut să mă întreb cum de într-un copil atât de chinuit de viață s-au adunat atâtea însușiri minunate. Ba mai mult, cred că este cel mai matur comportament dintre toate cele pe care le-am văzut manifestate la pacienți, indiferent de vârstă. A stat la consult fără să clipească, deși sunt numeroși cei care încep să plângă de zici că îi tai, chiar dacă ești la jumătate de metru distanță de ei. Durerile erau suficient de mari și îndreptățite; un molar definitiv de 6 ani, fisurat între rădăcini. Nu a scos nici măcar un oftat. Din păcate, tratamentul definitiv nu era de competența mea, pentru că implica anestezie și extracția unui dinte definitiv, la un copil de 10 ani, pe un teren tarat.

Dar, ochii aceia, atât de blânzi și luminoși, în care se oglindea acceptarea întregii sale existențe, modul în care m-a îmbrățișat și mi-a mulțumit când s-a dat jos de pe scaun, atitudinea în fața actului medical, toate acestea și toate celelalte pe care nu le-am putut surprinde în cuvinte, dar pe care le-am simțit, o făceau demnă de numele de regină pe care-l purta: Tabitha.
Și dincolo de toate, se simțea dragostea de care avusese parte în primii ani de viață…