De ce trebuie să fie fericit un politician când e huiduit în public

Sub titlul „Zid de pace / Turnuri de frăție”, Mircea Malița și-a publicat la editura „Compania” memoriile despre anii 1962-1972, așezați de domnia sa – și  nu numai – sub semnul sintagmei „Deceniul deschiderii”.

Mircea Malița a fost unul dintre cei implicați în profunzime și hărnicie în politica de extraordinară echilibristică angajată de Gheorghiu Dej și continuată de Nicolae Ceaușescu pentru ca o țară mică și pricăjită precum România să fie independentă față de Moscova în plan extern fără a risca pedeapsa invadării militare de către Tratatul de la Varșovia. Acestui avantaj i se adaugă un altul, mult mai important, și care dă volumului o valoarea în plus față de cea de memorii ale unui implicat. E vorba de capacitatea lui Mircea Malița de a medita din mers asupra întâmplării istorice.

Din această dedublare s-a născut un excelent volum de eseuri despre deschiderea comunismului românesc. Volumului i-am dedicat – așa cum s-a petrecut și cu alte apariții editoriale incitante – un taifas TV. Și cum s-a întâmplat  de atâtea ori în asemenea cazuri, cartea a devenit pretextul unui dialog seducător, care a întrecut, prin idei și amănunte, conținutul variantei tipărite.

Venind vorba despre Nicolae Ceaușescu, am cerut să se difuzeze legendara secvență a discursului ținut din balconul CC în dimineața lui 21 august 1968, la mitingul de protest împotriva intervenției militare sovietice în Cehoslovacia. Mircea Malița lansează o ipoteză tulburătoare: Mitingul din 21 august 1968 a fost pentru Nicolae Ceaușescu nu numai culmea popularității sale, dar și începutul sfârșitului ca Lider al României.

După vizionarea momentului în care Nicolae Ceaușescu supralicitează în denunțarea Moscovei, Mircea Malița intervine pentru a preciza că tânărul politician sărise peste cal, depășind hotarele de prudență trasate de înțelepții Maurer și Bodnăraș.

Cauza acestei ieșiri din text – spune Mircea Malița – constă în efectul de drog avut asupra lui Nicolae Ceaușescu de contactul electrizant cu o mulțime care-l admira sincer. Asemenea tuturor politicienilor înnăscuți, Nicole Ceaușescu se hrănea fundamental din contactul direct cu mulțimile. 21 august 1968 a fost momentul primului drog consumat de Nicolae Ceaușescu. De acum încolo nu va putea trăi fără el. Și, într-adevăr, dacă mă gândesc bine, cultul personalității lui Ceaușescu a început în august 1968. Ca orice cult al personalității, el a fost la început un fenomen cu puternice rădăcini în real. Cei din jur, sesizând că-i place, s-au apucat să-i creeze pe bandă rulantă și momente de cult artificial, de care Nicolae Ceaușescu, obișnuit să se creadă sincer admirat și iubit de popor, a devenit dependent fundamental.

După vizita în China și Coreea de Nord s-a spus că Nicolae Ceaușescu  a fost influențat de exemplul nefast al Revoluției Culturale. Mircea Malița aduce, prin intervenția în emisiune, o nuanță ieșită din comun. El crede că, în Coreea de Nord mai ales, Nicolae Ceaușescu a întâlnit întâia oară în viața sa momentul când sute de mii de oameni i-au scandat numele și i-au desenat chipul pe asfalt cu trupurile lor. Fostul Conducător s-a întors în țară convins de eficiența Revoluției Cultural, ci înnebunit să trăiască pe meleaguri românești beția unică de a fi subiect de cult prin manifestări faraonice. Și astfel, an de an, tot mai hrănit cu iluzia manifestărilor sinceră de simpatie populară, Nicolae Ceaușescu s-a apropiat tot mai mult de zidul de la Târgoviște. Când Micea Malița își termină meditația, intervin pentru remarca de unde tragem concluzia că un conducător în democrație trebuie să fie fericit când e huiduit în public – real sau regizat – îi reamintește că sunt și oameni care-l urăsc.

Împăraților romani li se reamintea mereu că nu sunt nemuritori. Conducătorilor din democrațiile autentice li se reamintesc mereu – prin huiduieli din manifestările publice și înjurăturile din presă – că nu sunt iubiți de toți supușii, dar mai ales de adevărul că sunt trecători prin grațiile Puterii.
Huiduindu-i, noi nu facem altceva decât să-i tragem de mânecă: – Nu te crede iubit de Popor în eternitate! Va veni clipa când te vor huidui toți și nu o parte!