„De cum un ziar se face gura acestei națiuni amorțite de politicărism”

Într-o mișcare obișnuită la presa trăitoare din tiraj și nu din subvențiile de la Siguranță, Tudor Arghezi, redactor la Seara, aduce un neașteptat elogiu publicației la care lucrează, în tableta Apărătorii, prostituatele, nulitățile, cățeii… din Seara, 10 aprilie 1913. Simțind ciudățenia situației, publicistul o ia înaintea obiecțiilor și justifică nițel ironic ce l-a apucat:

„Cu toată greutatea ce-o avem de a ne face singuri elogiile pe care indirect ni le aduce presa slugarnică, atunci cînd ne înjură, trebuie să recunoaștem succesul ziarului nostru. La al douăzecilea număr, «Seara», în forma ei cea nouă și cu preocuparea ei de a spune în toate chestiunile adevărul, fără să cruțe nici un sentiment care i s-ar opune, nici o legătură care l-ar ascunde și nici un vinovat, este citită de întreaga țară. De pretutindeni ne sosesc încurajările, felicitările pentru lupta noastră pornită împotriva putregaiului social, a gunoaielor politice; căci ele acoperă și înăbușesc viața țării pretutindeni. Provincia, ca și capitala, ne-a primit cu entuziasm. Publicul este cu noi. Ce ne mai trebuiește?… Energia de-a duce pînă la sfîrșit războiul împotriva briganzilor politici și a profeților oficiali de imoralitate și pîngărire, energia aceasta nu ne lipsește. Publicul a înțeles îndată că redactorii ziarului «Seara» nu sînt niște gazetari obișnuiți niste profesioniști în solda unei direcții care comandă mașinilor să scrie și mașinile scriu. Întreg ziarul nostru reflectă ceva din sufletul fiecăruia din noi. Fiecare articol răspunde la durerea interioară a celor jigniti adînc de viața noastră politică și revoltați.

Noi n-am venit să ne facem din presă situații; noi am venit ca să reprezintăm la o tribună publică suferințele acestei țări nenorocite, pradă cîtorva politiciani murdari și-a lacheilor lor. Și orice ni s-ar obiecta, oricît ar încerca foile politicianilor mînjiți să ni se împotrivească, nu ne pasă. Noi sîntem forta, noi sîntem vigoarea, noi sîntem entuziasmul și idealul acestei țări și în drumul nostru împrejurările duşmănoase și opoziția celor coalizați ca să ne reducă la tăcere, vor fi răsturnate.”

Lesne de dibuit aici figurația autopublicitară a întregii prese de tiraj din istoria presei românești. „Seara” e prezentată mai întîi ca un succes uriaș de public și de autoritate. Apoi, într-un efort, tot autopublicitar, de explicare a poziției, sînt trecute în revistă notele existenței aparte ale ziarului în contextul presei românești. Printre motivele de mîndrie autopublicitară se numără și dușmănia altor gazete:

„Cîteva ziare ne atacă; vom vorbi numaidecît de ele. Ele văd in acțiunea noastră amenințătoare o primejdie. A scoate din bezna politicii adevărul, a denunța masinațiunile, gheșefturile, hoțiile și toate infamiile ce se comit subt cuvintele de: politică, stat, ordine și progres, exasperă pe făptași. Ei s-au deprins să-și împartă jaful cu cei care li-l dispută. Ei s-au obișnuit să grupeze la un loc pe toți cîți au pretenții, prin situație și naștere, la marele gheșeft ce-i guvernarea. Strînși astfel laolaltă și simpli adversari uneori de principii – principii!! – ei dumică sîngele și viața poporului pe care, an cu an, o mănâncă și își fac neturburați siesta, culcați pe pîntecul mare de pămînt și holde, pe care dorm și visează. Visul lor este să se eternizeze deasupra acestui cadavru, să se tăvălească, viermi imunzi și scatologi în măruntaiele lui, să infecteze definitiv trupul tării, să facă definitiv din el un cadavru, să bea și să sugă, să amețească de divina lor indigestie, în vreme ce baionetele și jandarmii și lanțurile vor păzi ca viața poporului să nu se arunce, odată! înainte”

Situația presupusă a ziarului Seara nu e unică. Așa se întîmplă cu orice publicație care se face vocea națiunii și nu a politicărismului:

„De cum din stupul națiunii o voce se ridică, de cum un ziar se face gura acestei națiuni amorțite de politicărism, de cum o seamă de oameni hotărîți să înfrunte și pe bou și pe măgar, și stolul gros al muștelor și turma vermilor obeză, o ia înainte și exprimă nerăbdarea, terfelirea și rușinarea acestui popor care în persoana politicianilor lui a suferit cea mai dezastruoasă năvălire, mai aprigă decît a hunilor, mai crudă și mai bestială – confrații, birnicii sufletești ai stăpînilor venali și cinici, armată de omizi și lipitori; guzgani, gîndaci și ploșnițe de redacție, toată această mușiță ia atitudini grave, te cheamă la ordine, cere să fie admisă, respectată și lăsată să se multiplice în adăpostul tăcerii de moarte.”