De la băltirea pur și simplu la băltirea cu sclipici

Joi, 13 august 2020, la cristoiuTv, invitatul dialogului de după amiază a fost Dan Cristian Popescu, un politician pe cît de talentat, pe atît ambițios, care candidează la primăria sectorului 2, deși judecînd după prestația sa din interviu și după ce știu eu despre el, ar fi trebuit să candideze la primăria Capitalei.

Interviurile mele sînt iscodiri ale personalității care stă în fața mea prin intermediul Zoom. Așa cum am spus de zeci de ori pînă acum, fac aceste interviuri, costisitoare nu numai din punctul de vedere al consumului de bani, dar și din punctul de vedere al consumului de timp, de energie, de inteligență pentru mine însumi. Marius Tucă, unul dintre puținii oameni din România care știu ce înseamnă să faci zi de zi o emisiune în direct, mă sfătuia într-una din zile să reduc ritmul acestor interviuri, care duc, pe lîngă consumul de energie, și la răpirea mea de la alte preocupări, mai înalte decît cele ținînd de gazetărie. Repet, așadar. Fac aceste interviuri pentru mine însumi. Nu mă interesează dacă le urmărește cineva. Mă interesează doar ca eu să-mi satisfac printr-un interviu curiozitatea lacomă în legătură cu cineva. Și din fiecare interviu am aflat despre un politician, despre un ziarist, despre un actor, lucruri pe care eu cel puțin nu le știam. Despre Dan Cristian Popescu am aflat că în zilele lui decembrie 1989, elev fiind, s-a numărat printre revoluționarii care controlau la baraje mașinile bucureștenilor pentru ca nu cumva teroriștii să se fîțîe încolo și încoace prin Marele Oraș. Tot despre el am aflat că, în 1990, elev fiind, s-a înscris împreună cu alți colegi, în PNL. Spuneți-mi azi un elev care se înscrie într-un partid politic, așa din entuziasm! Important pentru mine a fost să aflu că invitatul a fost în echipa de campanie a lui Emil Constantinescu. Împreună cu el am evocat noaptea magică a victoriei lui Emil Constantinescu la prezidențialele din 1996. Am fost de acord cu Dan Cristian Popescu asupra adevărului că 17 noiembrie 1996 a fost ultima zi de entuziasm al românilor, entuziasm, născut și înflorit din credința sinceră în puterea democrației de a face minuni. Am reamintit cu acest prilej telespectatorilor că vineri, 24 iulie 2020, am difuzat, împreună cu comentariile mele după 24 de ani de traversare a mlaștinei tranziției, înregistrarea transmisiei în direct de ProTv-ul lui Adrian Sârbu a nopții alegerilor, cea din 17 noiembrie 1996, inclusiv a manifestației din Piața Universității, cu Emil Constantinescu ivit în balcon.

Ce n-am reamintit în emisiunea de joi, 13 august 2020?
Că la o lună de la acest moment de entuziasm publicam în Evenimentul zilei din 18 decembrie 1996, un comentariu care exprima primele mele semne de pierdere a entuziasmului din 17 noiembrie 1996. Republic aici textul de acum 24 de ani nu numai pentru valoarea sa istorică (un ziarist care fusese în prima linie a luptei pentru Schimbare începea să se întrebe dacă e vorba cu adevărat de o schimbare), dar și pentru valoarea sa în prezent. Ca mine, vor fi mulți jurnaliști cinstiți care după alegerile din decembrie 2020, cînd sînt sigur că va cîștiga Dreapta, se vor trezi dezamăgiți de ceea ce ei au crezut a fi Schimbarea.


După noiembrie 1996, s-a încins, pe maidanul comun al presei și politicii, o gîlceavă despre cauzele fundamentale ale spectaculoasei răsturnări produse prin alegerile parlamentare și prezidențiale. Ion Iliescu și ai săi pedeseriști au pretins că electoratul și-a dat votul fostei Opoziții amăgit de făgăduielile electorale populiste. Drept urmare, fostul președinte și fostul partid de guvernămînt și-au axat tactica bătăliei împotriva Puterii, din tranșeele Opoziției, pe monitorizarea, cum i se zice azi urmării, felului în care noua Putere își onorează promisiunile. Analiștii politici lucizi au găsit însă o altă cauză fundamentală a evenimentului crucial din noiembrie 1996. Ca și la alegerile locale din iunie, a fost vorba de un vot negativ. Românii au pus ștampila pe alte partide decît PDSR nu seduși de viitorul promis de ele, ci scîrbiți de trecutul trăit sub regimul Iliescu. Atît de tare s-au săturat băștinașii de cei șapte ani pedeseriști, că ar fi fost în stare să voteze și Clisura Dunării, dacă aceasta s-ar fi înfățișat, pe buletine, ca o alternativă la PDSR. Au optat, totuși, pentru fosta Opoziție, și nu pentru Clisura Dunării, nu numai pentru că respectiva n-a avut timp s-o pună de-un partid, ci pentru că fosta Opoziție a lăsat impresia, timp de șapte ani, prin criticile aduse lui Ion Iliescu și PDSR-ului, că, o dată ajunsă la putere, va fi altfel. Repet – și ar fi bine ca atît actuala minoritate, cît și actuala majoritate parlamentară să bage asta bine în cap – în 1996, românii au votat Schimbarea. Nu schimbarea unui partid cu altul, nu înlocuirea unor funduri proprietare de fotolii cu altele, mai arătoase. Ei au votat schimbarea unui stil de a conduce țara.

Ce a fost rău și mai rău sub regimul lui Iliescu? Nu rămășițele mentalităților comuniste. Nu disprețul ciocoiesc față de cei mulți și alegători. Nu datul în floare al corupției. Nu continua degradarea a vieții cotidiene. Mai rău și mai rău sub defunctul regim a fost băltirea. Am risipit, cred, un transatlantic de vorbe împotriva acestei bătute pe loc timp de șapte ani, împotriva acestui „lasă că merge și așa!”, transformat în politică de guvernămînt, împotriva acestui „Să nu-mpingem poporul român la treabă, pentru că, asemenea Cetățeanului Turmentat, amețește!”. Într-un cuvînt, împotriva stilului Iliescu de a face politică. Punîndu-și pecetea asupra tuturor guvernelor postdecembriste, Ion Iliescu a adus pe români la exasperare. Exasperarea născută din conștiința că în timp ce din casa țării cad bucăți mari de lut și acoperișul mai are un pic și lunecă pe sprîncena ferestrelor, astupîndu-le, guvernanții stau nepăsători sau, în cel mai bun caz, ne explică, nu fără o anume bucurie, cum se dărîmă pe ei și pe noi toți șandramaua.

Așa cum am mai scris, în noiembrie 1996 a avut loc o revoltă asemănătoare celei din decembrie 1989. În ultimii ani ai lui Ceaușescu – pot depune mărturie – ne scoteau pe toți din minți nu cultul deșănțat al personalității, nu sacrificiile inutile impuse poporului, nu centralizarea economică excesivă, ci băltirea. Excepție făcînd sporirea de la o lună la alta, ca număr și proporții, a aniversărilor, plenarelor, congreselor și consfătuirilor, în România nu se întîmpla nimic. Un lucru asemănător l-au încercat românii și în 1996, cînd au aflat de ambiția lui Ion Iliescu de a candida și pentru al treilea mandat. Cu toții ne-am dat seama, înspăimîntați, că celor șapte ani de băltire li se vor mai adăuga încă patru. Și atunci s-a petrecut miracolul! Dintr-o exasperare de mărimea celei din decembrie 1989, românii s-au ridicat împotriva neliniștitoarei perspective de a mai trăi încă patru ani de stat pe loc. Și, într-o mișcare năprasnică, măturătoare, pe care numai revolta o poate alimenta, au votat împotriva lui Ion Iliescu și a PDSR. Au făcut aceasta sperînd că fosta Opoziție va pune capăt eternei băltiri de șapte ani. Că, ajunsă la putere, această Opoziție, atît de harnică la datul cu gura împotriva paraliziei generale a țării, va pune în mișcare sîngele lenevit al societății. Că imediat după alegeri noii stăpîni se vor comporta în așa fel încît să dea întregului popor român semnalul că a venit, în fine, vremea să se apuce de treabă. Nu de alta, dar cît s-au aflat în opoziție, actualii puternici i-au criticat pe foști pentru lipsa de voință politică. Or tocmai semnalul de voință politică l-au așteptat românii de la învingătorii în alegeri. Emil Constantinescu și forțele care-l susțin n-au primit votul, cum nu ostenesc a pălăvrăgi Ion Iliescu și PDSR, pentru că punătorii de buletine în urne au crezut că va curge lapte și miere în perioada următoare. E suficient să ne aruncăm o privire asupra structurii votului pe vîrste, profesii și zone ale țării, pentru a ne da seama că actuala Putere a fost preferată de partea activă, dinamică, harnică a societății românești, de acea parte care a vrut să punem capăt o dată tăndălelii și să ne apucăm de treabă. Să facem șosele și autostrăzi, să punem în mișcare mașinăriile împăienjenite, să terminăm blocurile rămase în paragină și să ridicăm, alături, altele, noi, să așezăm pe șine trenuri moderne și în aer, avioane de care să nu ne fie rușine. Pentru a munci, pentru a face ceva, au votat ardelenii, proletarii, intelectualii, tinerii. Pentru a ieși din băltirea iliescistă a optat în favoarea fostei Opoziții partea activă a societății românești, cea care vrea ca țara să atingă standardele lumii civilizate, parte ce a crescut din 1990 și pînă acum de la un an la altul.

Ce putem constata însă? Ca într-un blestem, noii guvernanți repetă păcatul de căpătîi al foștilor: teama de schimbare, de măsuri radicale, de tăiere în carne vie, de împungere a românilor pentru a-i trezi din toropeala ucigătoare și a-i face să le umble brațele și mintea. De o lună de zile, de la alegeri adică, România stă pe loc. Dinspre palatele Puterii nu vine nici un semn că ar trebui să ne apucăm de treabă. E drept, acolo, prin săli și birouri, se întîmplă multe lucruri. Se împart șefiile, se taie, felii-felii, halca lăsată de fosta Putere. Se amenajează încăperile, se înlocuiesc fotoliile, se înnoiesc mapele. Se schimbă fostele secretare cu altele. Acolo unde ochii secretarelor sînt la fel de dulci cu actualul ca și cu fostul ele rămîn pe loc. E drept, din cînd în cînd, puternicii zilei ies din ascunzătoarea birourilor. Nu pentru a ne anunța măsurile așteptate de întreaga țară, nu pentru a ne zice: „și-acum la muncă, domnilor!”, ci pentru a face frumos în fața camerelor de luat vederi ale Televiziunii Române, dispuse să-i lingușească pe actualii cu aceeași disperare cu care au făcut-o și cu foștii. Cînd nu acordă interviuri, cînd nu dau declarații, cînd nu se răsucesc pe-o parte și pe alta, să iasă cît mai bine la televizor, ca să-i vadă familia cît sînt de frumoși, noii stăpîni ai țării sărbătoresc. De o lună de zile o ducem tot într-o sărbătoare. Sărbătorea victoriei din noiembrie 1996. Sărbătoarea victoriei din decembrie 1989. Sărbătoarea pregătirilor de sărbătorile de iarnă. Sătui de statul pe loc de șapte ani, de pălăvrăgeala electorală din 1996, de lanțul sărbătorilor din ultima lună, românii ar vrea să se apuce în sfîrșit de treabă. Nu de alta, dar la un moment dat ți se face lehamite de atîta lehamite. Crezînd că noii stăpîni s-au trezit din mahmureala victoriei în alegeri, ba chiar că au terminat cu împărțirea ciolanului, românii și-au pus salopetele, și-au suflecat mînecile, și au dat să învîrtă roata economiei. Totul s-a dovedit o iluzie. Confundîndu-ne cu un neam căruia îi place să zacă, în prostie, pe cuptor, guvernul a decis ca între Crăciun și Bobotează să fie o singură zi de lucru. Și aceea, între noi fie vorba, zi mai degrabă de salariu decît de lucru.
În noiembrie 1996 am votat Schimbarea. Ca să constatăm că am votat schimbarea băltirii pur și simplu cu schimbarea băltirii cu sclipici!

Comentarii

22 comentarii pentru articolul „De la băltirea pur și simplu la băltirea cu sclipici”

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Eroii din linia întâi, condamnați penal, fac apologia Covidului de frica închisorii
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
📹 Videoblitz 📹
Loading