De la băncile de chirpici la miliardarii de carton

Primul deceniu postdecembrist (1990-2000) n-a fost lipsit de prăbușiri spectaculoase, bun pretext de meditație melancolică asupra măririi și decăderii în viața omenească. Oameni precum Sever Mureșan, Ioan Stoica, Ilie Alexandru au fost mult timp vedete ale vieții noastre publice. Imperiile lor, create peste noapte, au stîrnit sentimente intense, deși contradictorii: de la admirația fățișă, pînă la revolta necruțătoare. Și, deodată, cînd respectivii își afișau viața de lux mai dihai decît cea a multimiliardarilor americani din filmele de duzină, a picat știrea că sînt falimentari, ba mai mult, în cazul unora, că fac obiectul unor anchete judiciare.

Șocul a fost imens:
Imperiile strălucitoare se dovediseră simple înjghebări de carton.

Un impact asemănător l-a avut și prăbușirea BANCOREX. Ani întregi, această bancă a trecut în ochii întregii țări drept imaginea capitalismului triumfător: sedii după normele arhitecturii de ultimul răcnet, publicitate zilnică în presă și la televiziune, salariați cu înfățișări de funcționari abia ieșind, la fine de program, din bilding-urile de pe Wall Street. BANCOREX întruchipa, în același timp, soliditatea de granit. Dacă ar fi fost să deschidă un cont, orice om de afaceri român ar fi ales, cu ochii închiși, instituția din capul Lipscanilor. Și, deodată, în anul de grație 1999, a răsărit și a explodat, ca o ciupercă de bombă atomică, știrea potrivit căreia BANCOREX e falimentară. Banca mileniului trei, cum suna un slogan publicitar, părea făcută numai din beton și oțel inoxidabil. În realitate, ea era ridicată din chirpici. Peste aceștia, mai-marii băncii, sprijiniți discret de mai-marii zilei, dăduseră o vopsea care să creeze întregii țări iluzia betonului

BANCOREX nu e singura bancă din România circului post-decembrist (unde efectele de lumini lasă impresia sărbătorii grandioase, pentru ca, la sfîrșitul spectacolului, cînd reflectoarele s-au stins și tromboanele au tăcut, să descoperi nisipul prăpădit al arenei și scaunele jupuite ale tribunelor) care se prăbușește ca o șandrama la un banal cutremur. Alături de ea, s-au dărîmat Credit Bank, Columna, Albina, Bank Post. Nici una dintre acestea nu ne oferă însă contrastul paralizant dintre măreția anterioară și starea jalnică de acum. De aceea, o discuție despre procesul postdecembrist de prăbușire a băncilor se poate limita și la radiografia evoluției în timp a BANCOREX. Am greși susținînd că BANCOREX a fost ca și miliardarii de carton. Faimoasa bancă n-a fost, din start, o alcătuire din chirpici, arătată lumii ca făcută din beton și din oțel inoxidabil. Preluată de la regimul comunist, BANCOREX a fost la început o instituție solidă. Ea s-a șubrezit pe parcurs. Chirpicii n-au fost de la început. Ei au luat locul betonului treptat-treptat și pe șest. Șocul descumpănitor în opinia publică își are cauza și în faptul că această șubrezire fatală a fost ascunsă întregii țări. În timp ce betonul era înlocuit cu chirpici, în timp ce fisurile catastrofale se iviseră și se adînceau în temelii, BANCOREX continua să surîdă românilor ca imaginea perfectă a măreției și solidității. Ar fi fost, poate, mult mai sănătos dacă, la primul proces de clătinare, s-ar fi dat alarma. Impactul prăbușirii dintr-o dată n-ar fi fost atît de devastator.

Spulberări de bănci au loc și în Occident. Cauzele sînt acolo, însă, net diferite de cele care au acționat în situația BANCOREX și în situația altor bănci românești de după decembrie 1989. În Occident, o bancă de talia BANCOREX dă faliment în urma unui moment neprevăzut de destin:
Bruscă schimbare a conjuncturii economice, dereglarea mintală a managerului.

La noi, BANCOREX, asemenea altor bănci, a falimentat pentru că, de la un anumit moment, ea n-a mai avut nici o legătură cu propria condiție. În capitalismul autentic, inclusiv în cel românesc dintre cele două războaie mondiale, băncile sînt motorul economiei de piață. Ele nu se constituie ca afaceri în sine (deși sînt rentabile), ci în postura de mijloace vitale pentru dezvoltarea investițiilor. Instituția creditului, pe care se așează întregul sistem bancar, își asumă rolul de a pompa bani în arterele economiei private. De aceea, într-un capitalism veritabil, creditul se supune condiției sale esențiale, cea de stimulare a afacerilor, de sporire ca număr și putere a firmelor private, de atragere a cetățenilor spre tentația intrării în afaceri. Sub acest semn, băncile practică o politică specifică: dobînzi mici pentru a-i atrage pe cetățeni să împrumute și să investească ulterior, verificarea solvabilității celui care vrea un credit, dar, mai ales, judecarea riguroasă a șanselor de viitor ale proiectului cu care vine la bancă, pentru a lua bani, un cetățean. Rateurile, numite și credite neperformante, sînt, în Occident, o excepție. Ele apar nu din cauza băncilor, ci din cauza vieții, care e în slujba întîmplării fatale.

La noi, băncile n-au îndeplinit această condiție izvorîtă din locul și rolul lor în capitalism. Ele au fost concepute sau au devenit pe parcurs (ca în cazul BANCOREX) pușculițe generoase pentru clientela politică. Ruinarea băncilor și-a avut cauza în creditele neperformante. Acestea n-au devenit neperformante pe parcurs, sub puterea unor răsuciri de destin, ci au fost chiar de la început neperformante, cu știința mai-marilor băncii. Banii statului sau ai populației n-au fost puși la lucru pentru dezvoltarea economiei de piață, ci pentru pricopsirea unor escroci, beneficiari ai binecuvîntării fie din partea puternicilor zilei, fie din partea mai-marilor băncii, la rîndu-le însușitori de șpagă. În aceste condiții, era normal ca băncile să se prăbușească. Zvîrlitul banilor în dreapta și în stînga nu putea decît să le devalizeze. Grav nu e însă numai faptul că falimentul lor a lovit necruțător pe depunători, ci faptul că adevărații investitori – cei ce ar fi avut nevoie de bani pentru a deschide o afacere – au fost refuzați. În acest fel, băncile postdecembriste sînt responsabile, alături de alte instituții, de anemica dezvoltare a capitalismului autentic în România ultimilor zece ani. În schimb, ele au contribuit din plin la apariția și amplificarea fenomenului numit de occidentali cleptocrație. Ele au dus la apariția miliardarilor de carton, a îmbogățiților peste noapte, a celor tentați de risipirea deșănțată a banilor, a țoapelor cu pretenții. Băncile din chirpici sînt, astfel, o realitate postdecembristă românească la fel de semnificativă ca și miliardarii de carton.