De la CIA eroică la CIA paranoică

Ediția de duminică, 22 decembrie 1974, a ziarului „New York Times” publică pe trei coloane, pe prima pagină, cu continuare în interior pe aproape trei sferturi de pagină, cu continuare în interior pe aproape trei sferturi de pagină, sub semnătura lui Seymour Hersh, laureat al Premiului Pulitzer pentru ancheta despre masacrele americane din Vietnam, amplul articol: „Huge CIA Operation reported in US against antiwar forces, other dissidents in Nixon Years”.

Articolul debutează cu un rezumat spectaculos al conținutului:

„CIA violând fățiș carta sa, a desfășurat o masivă și ilegală operațiune de spionaj în timpul Administrației Nixon împotriva mișcărilor anti-război (din Vietnam n.n.) și al altor grupuri dizidente din Statele Unite, potrivit unor surse guvernamentale bine plasate”.

Investigația, fără fisură la capitolul Documentare, bazată ăe o sursă din interiorul CIA, va da naștere la ceea ce istorici americani numesc „Year of Intelligence”, iar istorici CIA, „Year of Troubles”.

Ca urmare a acestui articol, CIA va fi investigată timp de un an – 1975 – de trei Comisii de anchetă: prezidențială (Rockfeller), senatorială (Chruch), a Camerei Reprezentanților (Netzi-Pike). Timp de un an, foștii directorii ai CIA, actualii directori, în frunte cu William Colby, foști și actuali ofițeri sînt chemați de numeroase ori la audieri, hărțuiți de presă.

La finele lui 1975, CIA nu mai era cea din 1974. Controlul Congresului asupra Agenției devine o realitate și nu, ca pînă în 1975, o formalitate.
La 19 mai 1976 e votată de către Senat constituirea United States Senate Select Committee on Intelligence, iar la 17 iulie 1977, constituirea la Camera Reprezentanților a The House Permanent Select Commitee on Intelligence. În hotarele acestui comentariu, mă voi opri asupra unui impact neașteptat al Year of Intelligence: asupra imaginii CIA și FBI în cinematografia americană.

Kathryn S. Olmsted, autoarea studiului de referință Challenging the Secret Governament: The Post_Watergate Inverstigations of the CIA and FBI, pornește în investigația sa de la relația dintre CIA și opinia publică americană în perioada de apogeu a Războiului Rece. Teza de esență se referă la lipsa de supraveghere a CIA din partea Congresului, a presei, a opiniei publice:

„Oficialii Agenției au apreciat această lipsă de supraveghere și responasabilitate. Secretul complet i-a ajutat să-și protejeze sursele și metodele. Mai mult de atît, mantia securității naționale le-a permis oficialilor CIA să scape de dezbaterile publice asupra acțiunilor lor. Dar, în același timp, acest secret a reprezentat o problemă parțial gravă de relații publice. Agenția de spionaj a Americii democrate s-a confruntat cu o problemă: Cum putea genera sprijin public pentru activitățile sale, atunci cînd cea mai mare parte a publicului nu știa – și nu înțelegea – ce făcea?

Inițial, ceea ce istoricii au numit «consensul Războiului Rece» în cultura politică americană – sprijinul aproape universal pentru anticomunism – a ajutat CIA de a face publice activitățile sale, americanii, înainte de investigații, își extrăgeau cea mai mare parte a cunoștințelor despre agenție din cultura populară”.

Din acest punct de vedere, pînă la Year of Intelligence, Agenția Centrală de Informații beneficia de sprijinul literaturii și a cinematografiei pentru a se legitima ca o instituție care veghează la siguranța Americii:

„De-a lungul anilor 1950 și începutul anilor 1960, cînd cultura Războiului Rece a atins un apogeu, CIA s-a bucurat de o imagine romanțată, eroică în romane și film. Inspirați de succesul pe care autorul Ian Fleming l-a reputat cînd descria fascinat serviciile secrete britanice, mulți imitatori americani i-au portretizat pe războinicii secreți ai Americii ca pe niște eroi fără pată care luptă împotriva amenințării internaționale a comunismului. CIA a promovat acestă tradiție a spionajului de ficțiune din timpul Războiului Rece încurajîndu-i pe autorii favoriți de romane de suspans și permițîndu-le chiar accesul la dosare secrete. Filmele și emisiunile de televiziune din anii 1950 și 1960 – cum ar fi Mission: impossible (serial de televiziune american care a rulat la CBS între 1966 și 1973 – n.n.) li The Man from U.N.C.L.E. (un serial de televiziune american care a rulat pe NBC între 1964 și 1968, și în care era vorba despre agenți secreți care lucrează pentru o agenție UNCLE – United Network Command for Law and Enforcement – n.n.) – au celebrat, de asemenea, spionii Americii. Cultura populară, pe scurt a contribuit la legitimarea agenției.”

Treptat-treptat însă, ca rezultat al dezvăluirilor din presă, imaginea CIA în creația literar-artistică începe să se schimbe: „La începutul anilor 1970, o serie de romane și filme de spionaj americane au început sî scrie CIA drept o birocrație insensibilă, amorală și chiar ucigașă. Îndeosebi filmul Scorpio din 1973 arăta un director CIA nemilos care era gata să sacrifice viețile agenților săi și ale cetățenilor americani pentru a asasina un posibil agent dublu sovietic”.

Schimbările dramatice însă au avut loc în contextul investigării CIA de către trei Comisii, dar mai ales, al luării cu asalt al CIA de către presa americană, în 1975, punctul de plecare fiind articolul lui Seymour Hersh:

„Deși trendul demonizării CIA în cultura populară a început înainte de aceste investigații, anchetele Congresului, precum și cele jurnalistice l-au identificat fără nici un fel de îndoială. Prin 1975 și 1976, în timp ce se desfășurau anchetele în domeniul informațiilor, pretextul unei CIA paranoice, care încerca să ucidă agenți virtuoși, gata să-i expună perfidia, devenise un adevărat subgen al literaturii de spionaj. În romanul lui Robert Duncan, Dragons at ghe Gate (Dragoni la poartă) (1975), CIA încerca să omoare un agent care se opunea planurilor sale de a distruge economia Japoniei; în romanul lui Brian Garfield, Hopscotch (Șotronul) (1975) CIA încerca să răpească și să omoare un fost agent hotărît să-și scrie memoriile; și în romanul lui Jim Garrison, The Star-Spangled Contract (Contractul cu stele) (1976), CIA, Pentagonul și Agenția pentru Informații Militare precum și alți oficiali guvernamentali reușesc să omoare un agent care vroia să expună complotul lor pentru a-l asasina pe președinte.”

Potrivit autoarei, schimbarea din cultura populară își găsește exemplul perfect în filmul Three Days of the Condor (Cele trei zile ale condorului):

„Filmul care a exemplificat cel mai bine această schimbare a imaginii populare a CIA – și rolul investigațiilor în grăbirea acestei schimbări – a fost Three Days of the Condor (Cele trei zile ale condorului). În acel film, care a fost rulat la sfîrșitul lui 1975. Robert Redford juca rolul unui analist CIA care descoperise un grup renegat în cadrul agenției și care plănuia o acțiune sub acoperire neautorizată în Orientul Mijlociu. Prima dată, agenții trădători îi ucid pe toți colegii acelui analist; apoi CIA însăși îl învinuiește pe el că ar ascunde probe despre acel complot. În final, analistul se salvează pe el și, se presupune, pe propria sa țară, relatînd totul ziarului «New York Times». În ultima scenă a filmului, un oficial CIA îi spune analistului că dezvăluirile sale vor dăuna enorm agenției. «Sper că așa va fi» răspunde el.”

Nu atât în filmul propriu-zis, cât mai ales în raportul dintre romanul lui James Grady, apărut în 1974, și peliculă, surprinde autoarea influența investigațiilor asupra imaginii CIA:

„În plus, versiunea filmată a eliminat cîteva personaje simpatice ale CIA care se regăseau în romanul lui Grady. A schimbat, de asemenea, conspirația centrală de la traficul de droguri la acțiunea sub acoperire neautorizată. Ticăloșii din roman au devenit criminali care se ascundeau sub protecția CIA; personajele negative, în versiunea ecranizată erau exemple perfecte pentru «elefanții necontrolați» ai lui Frank Church. Nu era doar lăcomia care îi împingea la crimă, ci și patriotismul lor fanatic, prost înțeles. Potrivit notelor de producție ale filmului, Redford și producătorii «au decis să creeze un film care să reflecte climatul din America în urma crizei Watergate».”

Cartea lui Kathryn S. Olmsted a apărut în 1996 la The University of North Carolina Press. Explicabil de ce ea nu analizează și imaginea CIA din literatură și film în prezent.
Deși n-am cultură cinematografică, presupun că imaginea e echilibrată. Sunt și filme despre cât de răi sunt aceștia. Din ce-am mai văzut eu, totuși, în final, spionii răi – trădători, abuzivi – sunt demascați de presă sau chiar de spionii buni din CIA!