De la comunism la consumism

Deși din categoria lecturi impuse de viață (aveam nevoie s-o dau gata pentru o emisiune TV, dintre acele producții culturale pentru care te felicită toată lumea, dar nu se uită nimeni laele), am citit cu plăcere biografia lui Paul al II-lea, „Martor al speranței”, scrisă de George Weigel și tradusă în românește de Radu Vasile. Știam puține lucruri, ca să nu spun, mai nimic, despre Biserica Catolică, astfel că volumul de peste o mie de pagini s-a dovedit o inițiere utilă într-o lume nouă, fascinată prin notele ei de esență. Am citit însă biografia Papei Ioan Paul al II-lea stăpînit de o împotrivire ascunsă față de eroul cărții. Nu e întîia oară cînd mi se întîmplă asta:
Să înaintez în lectură ca o șalupă printre lianele din jungla Amazonului, deși eroul sau autorul mă enervează.

Pînă la această carte, personalitatea lui Ioan Paul al II-lea mi-a fost indiferentă. I-am urmărit, în timpul vieții, activitatea ca Papă călător, cu coada ochiului, grație atenției la știri puse la orice gazetar pe pilot automat. Biografia îmi descoperă însă un Papă prea anticomunist ca să-mi fie simpatic. Și nu pentru că aș avea, vezi Doamne! Nostalgii comuniste, cum zic azi fătucile de la televiziune, apelînd la fondul principal de clișee postdecembriste, prin nimic deosebit de fondul principal de clișee ceaușiste, ci pentru că urmașul Sfîntului Petru ar fi trebuit să rămînă deasupra chelfănelilor politice. Vizibilul partizanat al Papei Ioan Paul al II-lea îl coboară din văzduhul etern al Dumnezeirii pe Pămîntul sistemelor politice trecătoare.

Dar numai atît.
Sunt convins – și am mai spus-o – că Biserica, fie ea catolică, sau ortodoxă, va regreta – dacă nu o face deja – mult hulitele vremi ale comunismului. Creștinismul a apărut și s-a dezvoltat ca o religie a celor asupriți. Asemenea comunismului inițial, Creștinismul a apărut și s-a dezvoltat ca o religie a celor asupriți. Asemenea comunismului inițial, Creștinismul a avut în represiune temeiurile înfloririi sale de esență: cea a credinței. Deși nu interzisă, Biserica trecea în ochii supușilor din comunism ca un spațiu al rezistenței. În plus, oricît ar părea de ciudat, asprimea moravurilor publice, impusă de dictatură, corespundea într-un fel asprimii cerute de biserică în chip benevol. Năvălirea economiei de piață, instaurarea democrației au îmblînzit această asprime. Locul vieții cît de cît ascete l-au luat comunismul devorator, deșănțarea presei și a televiziunii, trăirea intensă, dar iute, a unor stări superficiale și, mai presus de toate, inevitabila secularizare.

Agent al confruntării Est-Vest, Papa Ioan Paul al II-lea a denunțat comunismul pentru ceea ce el a numit interzicerea libertății religioase. În istoria Papalității, Ioan Paul al II-lea trece drept un filosof. Să nu fi înțeles atît de subtilul Pontif o nuanță de o rară valoare și anume că nici o putere din lume, cum s-a văzut încă de pe vremea lui Nero-Persecutorul de creștini, n-are cum să interzică omului să creadă în ceva? Da, împărații, dictatorii, secretarii generali pot limita sau chiar interzice practicarea cultului. Se confundă însă mersul la biserică cu credința? Comunismul – declară Papa – nu permitea ridicarea de noi biserici, stînjenirea oficierea căsătoriilor religioase. Să admitem că așa era, deși în realitate lucrurile au fost mult mai nuanțate. Un membru de partid nu se putea căsători religios. Ce se întîmpla atunci? Respectivul se căsătorea în secret. Eu, de exemplu, dat fiind că eram redactor-șef adjunct la un ziar comunist, m-am cununat religios în tinda casei părintești din Găgești-Deal. Azi, orice cetățean se poate căsători la biserica. Da, dar căsătoria în secret de pe vremuri exprima o credință sinceră în oficierea religioasă. Azi însă, cîți dintre cei ce se căsătoresc la biserică o fac din credință și nu pentru că momentul e un bun prilej de a-și etala bogăția, așa cum masa de după e un bun prilej de a scoate ceva parale?!

Ioan Paul al II-lea n-a intuit această realitate. A fost nevoie să vină și în Est capitalismul cel trufaș pentru a descoperi că societatea consumului pînă la beție e mult mai primejdioasă pentru Biserică decît societatea sărăciei din comunism. Descoperind acest  adevăr, Papa Ioan Paul al II-lea s-a ridicat împotriva falselor valori ale noii lumi din Est după căderea comunismului. Pentru mine cel puțin, care citesc această carte, e prea tîrziu. Papa Ioan Paul al II-lea rămîne un luptător anticomunist, ipostază incompatibilă cu scaunul de urmaș al lui Petru.