De la Pandemie, ne-am pricopsit cu Epidemia de frică

În cîteva rînduri, atît în Jurnalul meu video, cît și la emisiunea lui Marius Tucă, am vorbit despre noua carte a lui Bernard-Henri Lévy, Ce virus qui rend fou, apărută în Franța la editura GRASSET (June 10, 2020), tipărită la scurt timp în Anglia, la Yale University Press (Iulie 28, 2020), sub titlul The Virus in the Age of Madness.
Scrisă în tradiția marii eseistici franțuzești, cartea filosofului francez e o meditație neliniștitoare despre spectacolul incredibil oferit de omenire sub puterea Panicii create de Pandemie.

Chiar din Prolog, autorul atrage atenția asupra unei Epidemii mai cumplite decît cea de Coronavirus:
Epidemia de frică.

Sînt trecute în revistă, cu uimirile unui gînditor care a descoperit o omenire pe care nu și-a imaginat-o niciodată că ar putea ajunge într-un asemenea hal fără de hal, ascensiunea a ceea ce el numește Puterea medicală, abordarea Virusului în manieră de Ev Mediu, ca o pedeapsă dată de Dumnezeu păcătoșilor sau în manieră de Antichitate, ca un semn că oamenii au stîrnit mînia Zeilor, elogiul adus închiderii în case, dar mai ales ușurința halucinantă cu care întreg Occidentul, pînă mai ieri întemeiat pe Libertate înainte de orice, pe Libertatea pentru care trebuie să luptăm chiar și cu prețul morții, a renunțat la drepturile individuale.

Fără ca la așa ceva să-l constrîngă vreuna din dictaturile care au marcat istoria omenirii.
A renunțat de bună voie și nesilit de nimeni.

Cînd am terminat cartea m-am întrebat dacă ea ar fi putut să apară în România lui Klaus Iohannis. Ar fi putut să apară, dar autorului nu i-ar fi fost de loc ușor. Cioclii apocaliptici din Sănătate, din Politică și din Presă s-ar fi năpustit asupra lui pentru a-l face responsabil de creșterea numărului de infectări, de creșterea numărului de morți. Bernard-Henri Lévy a fost invitat în Franța la emisiuni tv de mare audiență, tratat ca autorul unei cărți de excepție. La noi l-ar fi refuzat toate televiziunile, îngrijorate ca nu cumva o emisiune despre o asemenea carte să le aducă tăierea paralelor date de Guvern. Mai mult ca sigur, Bernard-Henri Lévy ar fi fost denunțat ca negaționist, ca om al Moscovei. Autorul cărții Ce virus qui rend fou nu e nici negaționist, nici cioclu apocaliptic. El nu discută dacă virusul există sau nu, dacă Panica e rezultatul unei manipulări. Pur și simplu el observă îngîndurat incredibilele efecte ale Panicii asupra unei lumi de nerecunoscut.

E de înțeles că textul unei cărți nu poate fi concurat de nici o recenzie. Conștient de asta, redau mai jos cîteva fragmente din strălucitul eseu Ce virus qui rend fou:

„Primul lucru care m-a frapat este creșterea «puterii medicale».
Nu este, desigur, ceva nou.

Această putere are o lungă istorie în spate.
Galien, filozoful-medic, care a fost, în calitate de medic, un fel de director de conștiință al lui Marc Aureliu, Commodus, Septimiu Sever.

John Locke, la care am ajuns să înțelegem prin intermediul manuscriselor sale de student la Oxford cît a datorat în inventarea drepturilor omului formației sale de expert în bunăstarea corpului.

Începînd cu Revoluția franceză, figura de magistrat – medic precum Cabanis (iertat de Teroare în virtutea științei sale medicale) este figura emblematică.
Nu putem înțelege nimic, explică Michel Foucault, din disciplinele instituite în epoca clasică de state dacă nu observăm că ele sînt inspirate de modelul spitalului în aceeași măsură ca al închisorii – «A supraveghea și a pedepsi», da, dar mai întîi «Nașterea clinicii» și arheologia ei în cadrul perspectivei medicale chemate să hrănească «științele-putere» contemporane.

Și nu putem reciti de altfel fără să îndoim paginile pe care el le consacră gestiunii epidemiilor de ciumă, pînă în secolul al VIII-lea : la fel, cele despre lepră sau nebuni, exilul către o insulă sau un ghettou împins către margini, dar izolarea întregului oraș; consemnarea fiecăruia la domiciliu; supraveghetorii de cartier care patrulează și îi admonestează verbal pe recalcitranți; și, la căderea nopții, toată lumea pe balcon – desigur, nu pentru a-i aplauda pe îngrijitori, ci pentru a permite autorităților sanitare de a face bilanțul morților, muribunzilor și celor în viață.

Este aceasta, oare, o discreditare a cuvîntului public?
Dezavuarea elitelor ajunsă în stadiu terminal?
Este specificul puterilor dezorientate care nu mai știu cărui sfînt să se închine?

Niciodată lucrurile nu au ajuns atît de departe.
Niciodată un medic nu s-a autoinvitat în căminele oamenilor pentru a anunța, asemenea unei Pythii triste, numărul morților de peste zi.
Niciodată nu s-a văzut, ca în Europa, ca șefi de state să se înconjoare, înainte de vorbi, de unul sau mai mulți consilieri științifici. Nu ți-ai fi imaginat niciodată în Statele Unite ca imposibilul Trump să numească un epidemiologist patron al unei «task-force» – și, dezorientat de popularitatea celui pe care New Yorker îl numește «medicul Americii», uluit de epidemia de șosete cu efigia lui, de T-shirturi inscripționate «In Fauci We Trust» (avem încredere în Fauci) sau de «cocktailuri Fauci» pe bază de limonadă, soc și vodcă, blocat de metamorfoza acestui personaj cult intervievat, pe Snapchat sau You Tube, de tot ceea ce contra-cultura are mai consistent, să poată accepta să rămînă cu un pas mai în spate și să se lase contrazis, chiar dat peste cap, de către el.

Niciodată nu s-a mai văzut, de asemenea, pe toate ecranele planetei, imaginea acelor editorialiști care cedează locul comentatorilor din spitale, nou veniți în această meserie, uneori savanți, alteori mai puțin savanți, dar întotdeauna învestiți – precum Fauci în jocul video în care îl vedem fulgerîndu-l cu ochii săi de oțel pe oribilul dragon Corona – cu o aură care crește, crește mereu, ca steaua misterioasă a lui Tintin.(…)

S-a spus că medicii au fost în cea mai mare parte, femei și bărbați admirabili, în prima linie a luptei cu Epidemia, eroi ai cotidianului, riscîndu-și viața pentru a o salva pe a noastră, sublimi ca devotament și – este la fel de adevărat. Dar de aici la a face din ei supraoameni și a le da puteri depline, era un pas pe care nu-l puteam face decît cu prețul mai multor confuzii. (…)

Autoritatea republicană a făcut cunoscut faptul că medicii pot fi eroi dar nu sînt nici Dumnezeu tatăl, nici arhonții Cetății căzute pradă unei ciume noi. Ea a dat de înțeles ucenicilor vrăjitori că liniștea organelor nu trebuie să fie o liniște a interdicției de a ieși din casă, sau de turn de veghe, planînd asupra corpurilor administrate. Dar in extremis. După săptămîni de agitație febrilă, astmatică, extenuată, în care Opinia vroia în mod clar să vadă medicina în postul de comandă. Și la finele unei succesiuni în care era cît pe-aci să se parafeze uniunea incestuoasă (și, pentru Foucault încă, fatală pentru amîndouă) a puterii politice și medicale. Ce va rămîne din toate astea? Amprenta, durabilă sau nu, a acestui moment de descumpănire? Totul este posibil. (…)

Închiderea sau punerea în adormire a acestor repere de civilizație care sînt bisericile, sinagogile și a tuturor celorlalte locuri, de genul muzee, parcuri, grădini sau puncte de meditație profane unde umanitatea obișnuiește să-și astîmpere setea spirituală, incalculabile, care nu sînt de vînzare.

Spectacolul unui Suveran Pontif moștenitor al formulei «Nu vă fie teamă» a lui Jean-Paul II și, personal, desprins de exercițiul, eminamente catolic, al sărutului celor febrili, eczematici, și al altor leproși din bidonvilurile de la Buenos Aires, care se distanțează de poporul creștin, nu mai comunică decît prin Internet, ordonă să fie golite bazinele de apă sfințită și face drumul crucii pe esplanada bazilicii în fața unei piețe Sfîntul Petru pustii. Ștearsă, imaginea evreiască a lui Mesia care așteaptă la porțile Romei în mijlocul celor bolnavi de scrofuloză. Uitat, sărutul lui Isus pentru leproși care, de la Flaubert la Mauriac, a inspirat atîtea pagini frumoase.”