De la Piatră la Lemn

Recitire. Pe drumul spre Genova, asta însemnînd în avion și în tren, am recitit Amanții din Bizanț, romanul lui Mika Waltari. De pe internet aflasem, la postarea aplicată pe Wikipedia pentru Giovani Giustiniani, că personajul e tratat pe larg în romanul lui Mika Waltari, Amanții din Bizanț, varianta românească din 2008 a romanului Johannes Angelos, publicat în 1952. La început m-am gîndit să caut doar paginile despre Giustiniani. Numai că după primele pagini, furat de lectură, m-am apucat să parcurg romanul ca și cum l-aș fi văzut întîia oară. Nu mai țin minte dacă l-am citit înainte sau după documentarea despre Căderea Bizanțului. Sînt însă sigur că romanul popularizează personajele principale ale marii Tragedii istorice folosindu-se de un personaj umblat prin lume. Acum, la recitire, observ lucruri trecute cu vederea la prima lectură. Cel mai important e atenția dată de roman lui Giustiniani. Despre relația cu acest personaj am citit la prima lectură. Cum însă Giustiniani nu mă interesa aproape de loc, nu-mi mai amintesc nimic despre Giustiniani din roman. Acum fiecare pagină despre Giustiniani mă face să mă opresc și să meditez.

*

Observație. Din Anglo-Saxon England (400-790) carte publicată de Sally Crawford, în 2011 la Shire Publications pe care am terminat-o, rețin și notez următoarele:
Din acea perioadă, despre care a scris doar Beda Venerabilul, nici măcar englezii, d-apoi, noi, străinii, nu deținem dovezi scrise. De dovezi filmate, nu cred că poate fi vorba; numai dacă nu ținem să aplicăm aici trucul lui Mark Twain din Un yankeu la Curtea Regelui Arthur: cel al azvîrlirii în trecutul de acum sute de ani personaje de azi. Dețin englezii, în schimb, dovezi presupuse a fi așa, dovezi, adică, din săpăturile arheologice. Scrie Sally Crawford:

„Probele pentru perioada dinte secolul cinci și secolul șapte în Anglia anglo-saxonă se bazează esențial pe resturile arheologice. Așezările anglo-saxone timpurii au fost identificate în 1920 de arheologul E.T. Leeds, dar, comparate cu marile structuri lăsate de romano-britanici, urmele unei așezări anglo-saxone au fost dezamăgitoare. Anglo-saxonii acestei perioade foloseau lemnul mai degrabă decît piatra pentru clădirile lor, și drept rezultat, așezările lor pot fi identificate doar prin găurile lăsate, gropi și șanțuri în pămînt. Cele mai prolifice descoperiri ale acestei perioade vin de la cimitire, pentru că anglo-saxonii practicau înmormîntarea cu gropi cu bunuri și cu gropi cu furnituri.”

Observații:

1. De la civilizația construcțiilor mărețe în piatră se trece la civilizația construcțiilor în lemn. Ca dovadă că Istoria nu merge totdeauna înainte.
2. Ce ne-am fi făcut dacă anglo-saxonii n-ar fi avut obiceiul înmormîntărilor cu tot cu obiecte. Nici azi n-am fi știut cum trăiau.
3. E bine să construiești temeinic în prezent pentru a nu da bătăi de cap arheologilor din viitor.