De la „super eroi”, la „Sărmanul Dionis”

Onorat popor (cititor şi aminte luător), veste nu tocmai nouă şi nu tocmai lăudabilă vă aştern astăzi dinaintea minţilor domniilor voastre, fie ele luminate, fie (asemenea slovelor prezentate aici de faţă) cam încurcate. Înştiinţarea cea grozavă este, precum aţi luat seamă voi înşivă, că s-a umplut ţara de justiţiari şi „binefăcători” fără număr. În timp ce majoritatea lor stau la căldurică şi-şi varsă năduful prin buricele deştelor (întocmai ca nişte vrăjitori ce azvârl trăsnete) prin sticlele interneţilor, pe unii îi bănuieşti pitiţi în penumbra nopţii (precum neînfricatul Batman), pe alţii îi desluşeşti pierduţi în decor (aidoma Omului Invizibil), iar câţiva (mai bine făcuţi decât vânjosul Hulk) se dau pe brazdă făţiş, fără ocolişuri şi fără niscaiva delicateţuri de bun simţ. Eu, unul, nu cred că e nevoie să vă lămuresc ce au în comun aceşti „super eroi” autohtoni (vrednici nu de toată povestea ori de veşnica lor pomenire, ci de râsul curcilor sau spre ruşinea neamului românesc). Că aşa stau lucrurile, sunt convins, v-aţi lămurit cu toţii. Să vă împărtăşesc însă ce-mi văzură ochii, mai deunăzi, în vreme ce-mi purtam gândurile şi capul prin urbea centrală a Sătmarului. Şi, fiindcă mi-am propus să încerc a scrie ceva la timpul prezent, voi face referire la desfăşurarea evenimentelor ca şi cum toată tărăşenia s-ar petrece pe măsura şi în ritmul lecturii voastre. Să începem, aşadar:

*

Deşi e sfârşit molcom de ningău sau capăt subţire de gerar (cum ar zice – atenţie cum citiţi – poporanul), e o zi minunată cu soare. Pe o bancă, în „groapa lui Illeş” (cum ne e cunoscută nouă sătmărenilor), un tânăr şade liniştit şi citeşte fără griji şi… fără mască. Merg încet, atent la ce se întâmplă împrejurul meu, când privirea îmi este atrasă de un bărbat cât un şifonier din lemn masiv, cam la vreo patruzecişicinci de ani, ce coboară iute, două câte două, rândurile de trepte şi se îndreaptă aţă înspre flăcăul cel potopit de razele luminătorului de zi şi furat sie însuşi de cuvintele seducătoare ale cărţii. Nici una, nici două, legiuitorul cel viteaz îl apucă de guler pe junele non-conformist şi-l ridică în picioare. De pe margine, soţia (presupun eu, a vajnicului cetăţean) se oţărăşte cu vocea stinsă: „Lasă-l în pace, măi! Nu vezi că nu face nimănui nimic! Dă-i pace!” El, însă, nu şi nu. „Hai că ne aşteaptă acasă copiii! Tre’ să facem şi bradu’…” – încearcă ea să-l momească încă o dată. Nici o reacţie. Dimpotrivă, omul pare şi mai iritat, şi mai înverşunat, în vreme ce tânărul (pe la vreo douăzeci de ani) încearcă să dea îndărăt. Şi-atunci, să vezi mirarea minţii. De unde, de ne-unde, mai răsare un întreprinzător (la fel de ‘nalt ca bradu’ şi de prost ca gardu’ – cum se zice în dulcele grai strămoşesc) care se îndreaptă pieziş cu telefonul aţintit spre ei. Cel dintâi nu-şi slăbeşte sub nici un chip strânsoarea, în vreme ce al doilea filmează sau face poze, plin de sine şi îndobitocit de un rânjet răutăcios. Băietul fără mască, bietul, face ochii cât cepele. „Stai aşa! Ţine-l bine, să nu scape!” – răcneşte individul cu pretenţii de regizor în ascensiune ori barem de iscusit videograf. Numaidecât, îl văd butonând în pripă telefonul, după care îl duce şi mai ţanţoş la ureche. Îmi e cât se poate de clar că sună pe cineva. Deschid o mică paranteză – nu am de unde şti pe cine sunase, dar aşa cum bănuiţi voi acum, la fel bănuisem şi eu atunci – închid paranteza. Deşi ar fi o glumă răsuflată să spun despre mine că sunt cum nu se poate mai bine legat la trup (şi pesemne nici la cap n-oi fi prea întremat, de vreme ce am tot felul de apucături dubioase ori inutile, din punctul de vedere al celorlalţi) şi fără să mă gândesc prea mult, îmi îndrept paşii (mânca-i-ar mama supărării, că tare mulţi tre’ să fac), că-s mărunţi şi fără spor, şi mă grăbesc înspre ei. (Dacă v-aţi prins de urechi ori v-aţi dat cu palma peste frunte, reluaţi încă o dată fraza de dinainte, ca s-o pricepeţi cum trebuie, că şi mi-e mi-a fost greu s-o scriu, dar altfel „nu-mi ieşea” ce voiam să spun.) Speriat de-a binelea şi convins că nu-i scăpare cu vorba bună ori cu milogeala, puştiul se zbate din ce în ce mai aprig şi mai îngrijorat. Cum pantofii mei cu talpă de piele bocănesc destul de tare pe platforma „gropii lui Illeş”, amândoi bărbaţii îşi întorc privirea spre mine. Când ajung la doar câţiva paşi depărtare, ca un creştin de bună credinţă, salut cu omenie, dar şi oarecum, aş zice, în răspăr: „Bogdaproste, domnilor!” Ei se uită la mine ca la un popă venit din bătătură şi îndesat într-o juma’ de om (faza cu popa am mai păţit-o şi altădată; sper să-i vină rândul să vi-o povestesc şi pe asta cândva). „Bogdaproste!” – zic eu încă odată, în timp ce mă hlizesc roată-roată ca un năuc. „Domnii” se holbează la mine cu vădită nedumerire. Eu, pe de altă parte, asta şi vreau, să le tulbur niţel entuziasmul şi pornirile, că doar n-oi fi picat în moalele capului să mă iau la harţă cu dânşii. În clipa aceea, tânărul se smulge brusc din strânsoare şi, fără să-i pese de carte, o rupe la fugă întocmai ca un iepure înspăimântat şi scăpat din încolţeala ogarilor ce-l înhăţaseră mai devreme. Cei doi ispravnici, rămaşi cu buzele umflate, clatină deodată din capetele năduşite, în vreme ce eu îi privesc cu oareşicare milă şi o brumă de reproş. Cu toate acestea, nimeni nu scoate o boabă pe gură. Ăl mai mare şi mai tare din parcare aruncă, cât acolo, cărţulia ponosită, scuipând printre dinţi un „dobitocu’ dracului” (vorbă la care eu fac pe prostu’, ca şi cum nu pricep cui se adresează), iar celălalt îşi închide înciudat mobilul (am eu un „feeling” că nu i-a ieşit „filmul” precum se aşteptase). Dară eu, ca un hâtru neastâmpărat ce mă găsesc adeseori, îngăim un „Crăciun binecuvântat!” (că doar suntem în după-amiaza cinstitului ajun), după care ne vedem tustrei – bărbaţi cu (aproape) toate şindrilele pe acoperiş şi cu mintea odihnită la mansardă – de trebile noastre personale. De pe margine, femeia îşi iscodeşte încă o dată soţul cel îndărătnic: „Ce-ţi veni să te iei de pruncu’ ăla?” Nu aud şi, sincer, nici nu-mi pasă dacă o fi primit vreun răspuns mulţumitor. Sunt preocupat să ridic şi să netezesc paginile cărţii răvăşite. De pe coperta scorojită, titlul mă face să zâmbesc cu nostalgie propriei mele tinereţi: „Sărmanul Dionis”.