De la Zalău la Viena și înapoi

Bucuria a fost enormă când a fost invitat taraful folcloric din orașul nostru la un festival internațional din Austria. Emoțiile generate de gândul că s-ar putea să nu fie aprobată plecarea, deoarece ieșirea din țară, mai ales că era vorba de o lună de zile, în vremea aceea era o foarte mare problemă. Spre surprinderea tuturor, plecarea a fost aprobată. Era vorba despre un număr mare de tineri: formația de dansuri populare, orchestra, soliști și însoțitori. Unul, din partea Securității, un domn foarte discret, prezentabil, manierat, un altul din partea Comitetului de partid: un tip mai „din topor”, după cum se spune mai pe românește, altul din partea Comitetului de cultură. Înainte de plecare ni s-a atras atenția că acolo reprezentăm țara, prin urmare trebuie să fim foarte atenți, pentru că vor fi prezente formații artistice din 32 de state. A apărut, însă, o problemă! Soțul meu nu era doar coregraf, ci și perechea mea la dansuri, prin urmare ni s-a spus că nu puteam pleca amândoi, Așa era politica! Probabil că era un mod de a împiedica pe cineva să rămână în străinătate. Domnul de la Securitate a garantat însă pentru noi, așa că am avut privilegiul să plecăm împreună.

Drumul nu a fost lipsit de peripeții. În Budapesta, unde am fost cazați pentru o noapte, țambalistul din orchestră s-a plâns că nu se simte bine. Unul dintre dansatori s-a apropiat de el și i-a spus că este medic, l-a consultat și i-a șoptit că, după cum vede el, până mâine va muri. Bietul țambalist a fost disperat: „Să fiu dus acasă! Vreau să mor acasă, nu prin cine știe ce străinătăți! Vreau să mă duceți acasă!”

„Cum adică, vrei să mori acasă, că doar nu ești pe moarte”, au încercat toți să-l lămurească, dar omul o ținea una și bună: „Așa mi-a spus domnul doctor!” Am aflat, într-un final, despre ce doctor era vorba. Tânărul care îi băgase frica în oase era strungar la o mare întreprindere din orașul nostru. N-a fost chip să-l lămurim pe bietul om că acesta glumise cu el, o glumă sumbră desigur. Bietul om o ținea pe-a lui, până când a fost chemat un medic adevărat și i-a spus că nu are probleme, i-a dat un calmant și gata.

După ce am intrat în Austria și am fost foarte bine verificați la vamă, unul dintre ai noștri a aruncat pe șosea apa dintr-o sticlă și a fost aspru admonestat. Ne-am minunat noi, pentru că nu credeam că asta poate fi ceva rău, dar ni s-a explicat că șoseaua aceea trebuie să dureze mulți ani și că nu ne putem bate joc de munca și investiția poporului austriac.

Au urmat spectacole în mai multe puncte ale Vienei, în alte orașe, la locuri istorice și la case memoriale, în stațiunile din Alpi. Concluzia noastră a fost că la noi este mult mai frumos decât la ei și nutream un sentiment autentic de mândrie națională. Cântecele Savei Negrean răsunau în Alpi cu ecouri până departe. Dansurile noastre „rupeau” scena și aplauzele nu mai conteneau. Am vizitat tot ceea ce se putea și am fi avut posibilitatea să rămânem acolo în orice moment, mai ales că la plecare în vamă, unul dintre vameși ne-a făcut următoarea urare: „Să veniți cu bine și să vedem cum și câți vă mai întoarceți!”

Am jucat Bâza în Alpi, am valsat pe acordurile Dunărea albastră în curtea casei memoriale a lui Staruss, am dansat Hora Unirii în curtea casei memoriale a lui Mozart… A fost minunat!

Pe la jumătatea perioadei au fost invitate toate națiunile la Cancelaria Austriei, unde s-a dat o recepție în cinstea noastră, în prezența vice-cancelarului. Fiecare națiune a pregătit ceva specific, pentru cel mult 3 minute. Noi am întins o Periniță Românească iar eu am fost delegată să-l invit pe vice-cancelar să se prindă în acest joc. A fost o onoare pentru noi, mai ales că după ce am îngenunchiat pe batistuță și ne-am pupat, am continuat, invitată de vice-cancelar, un vals prin care am străbătut împreună toată sala aceea imensă plină de oglinzi. Lumea s-a oprit și ne-a aplaudat de pe margini. Eu eram foarte încântată, că doar nu era de ici de colo să mă danseze o asemenea personalitate. După acest episod vice-cancelarul s-a retras. Noi am mai rămas vreo jumătate de oră. Eu stăteam lângă soțul meu, timp în care a venit la mine un domn și m-a invitat la dans. Mi-a propus să rămân acolo, că el are „o fabricuță” și o să-mi fie foarte bine. I-am spus că sunt căsătorită și că am acasă o fetiță. M-a întrebat unde este soțul meu iar eu l-am luat de mână și l-am dus să i-l prezint. Acest domn, de vreo 50 de ani, ceea ce mie mi se părea foarte mult pe atunci, a încercat o „tranzacție” cu soțul meu: „dai mie domna și om te fac!” Soțul meu i-a explicat elegant că el este om și că la noi soții nu-și vând soțiile. Omul a insistat, așa că a trebuit să fie lămurit mai hotărât: „În România există un trib de oameni cu pălării mici, care-și apără nevestele cu cuțitul în gură! Eu sunt din tribul acela, domnule!” Episodul acesta a constituit moment de amuzament multă vreme în familia noastră. De câte ori se supăra soțul pe mine își reproșa:” Mai bine te dădeam bătrânului din Viena!”

A trecut o lună foarte repede și ne-am întors acasă cu toții, spre uimirea celor din vama românească. Unii dintre tinerii din ansamblu au coborât din autocar și au sărutat pământul țării cu lacrimi în ochi. A fost un moment unic în viața noastră, când am trăit din plin patriotismul autentic: dragostea de țară și mândria de a fi români.

După treizeci de ani ne-am întors în Austria, la un târg de Crăciun, că doar tot era în vogă așa ceva. Așteptam cu emoție să mai trecem prin locurile, în care am fost atât de tineri și atât de fericiți. Ne-am plimbat pe străzile aglomerate, am cumpărat câte ceva drept suveniruri, am vrut să intrăm la un concert dar ni s-a spus că nu mai erau locuri. Pe stradă, câțiva tineri împărțeau pliante tuturor. Unul dintre ei s-a apropiat de noi și ne-a înmânat câte un pliant, apoi a întrebat:” Rumenien?” Am răspuns:” Ja!” În momentul acela ne-a smuls pliantele din mâini și ne-a întors spatele. Ne-am simțit umiliți. A fost un gest al unui tânăr, care ne-a determinat ca în acceași zi să părăsim Viena și să ne întoarcem acasă purtând în suflet un nor amar de tristețe. Oare ce se întâmplase între timp? Oare de ce?


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii