Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Decembrie 1989, răspunsuri care nasc noi întrebări

Ne mai despart două săptămâni de zilele în care se vor împlini 32 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989, care au pus capăt „Epocii Nicolae Ceaușescu” și, odată cu ea, regimului politic al partidului stat. Evenimente denumite în mod curent „Revoluția română”, definiție pe care unii autori (deloc puțini) o contestă cu argumente de diverse facturi. Printre aceștia, un loc aparte îl ocupă Ion Cristoiu, împătimit istoric al clipei care, recent, a reunit investigațiile sale pe acest subiect mereu actual și mereu incitant în două volume cu un titlu care exprimă concluzia demersului său: „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat” (Editura MEDIAFAX, 2021).

Investigații care, dacă privim mai atent lucrurile, ar putea avea ca punct de plecare articolul lui Ion Cristoiu apărut în numărul din 23 februarie 1990 al revistei „Expres” și care poartă titlul: „22 decembrie 1989- o după-amiază cu prea multe întrebări”. Întrebări care, notează autorul, „nasc alte întrebări, mult mai grave, vizând soarta fragilei noastre democrații și poate chiar soarta noastră ca popor”. Principala întrebare fiind, de bună seamă, următoarea: a fost sau nu a fost o revoluție în decembrie 1989? Întrebare la care mă încumet să răspund afirmativ, aducând în sprijin definiția dată de Mihai Ralea. Definiție conform căreia, „revoluția este cucerirea puterii de către o clasă care nu a mai ocupat-o niciodată mai înainte, cu scopul de a impune grupului întreg un nou etalon de valori”. Ceea ce, în esență, s-a și întâmplat acum 32 de ani, cu mențiunea că prin termenul „clasă” înțeleg majoritatea covârșitoare a populației României care, în pofida sloganurilor propagandei oficiale, nu deținea și nici nu exercita, în mod liber efectiv, puterea, iar în noul etalon de valori includ, în primul rând, inițiativa particulară, economia de piață și sistemul politic pluripartit. Valori pe care, în nici-un caz, economia etatizată și sistemul monopartid, definitorii pentru modelul denumit generic comunism, nu le putea realiza, prin însuși faptul că punerea lor în aplicare ar fi produs contradicții antagoniste de natură să producă implozia sistemului. Are, așadar, perfectă dreptate Ion Cristoiu atunci când afirmă că, deși la început, Nicolae Ceaușescu a încercat să reformeze socialismul, ulterior a realizat riscul enorm pe care îl implică o asemenea tentativă și a optat pentru soluția unei centralizări socialiste absolute. Ajungând, în final, la „socialismul dinastic”. De aici și perfecta îndreptățire a următoarei aserțiuni: „Maxima concentrare a puterii în mâna unui singur om (de fapt, a unui cuplu conjugal, n.aut.) a făcut ca mișcarea din decembrie să fie în primul rând anticeaușistă și, în al doilea rând, anticomunistă”.

Am prezentat opinia mea, oarecum diferită de opinia lui Ion Cristoiu, dar cu mențiunea că sunt de acord cu el în sensul că trebuie făcută o distincție categorică între caracterul revoluționar al protestelor de masă din decembrie 1989 și încrengătura de interese interne și externe care au generat și întreținut ceea ce tot Ion Cristoiu numește „misterele” unora dintre aceste mișcări. Demers în derularea căruia cercetătorilor le va fi foarte greu să ignore investigațiile lui Ion Cristoiu din această sinteză. Sinteză care, prin însăși substanța sa, are și marele merit de a ne determina să punem și noi alte întrebări.

Prima întrebare fiind, deloc întâmplător, aceasta: era necesară schimbarea sau, mă rog, înlocuirea lui Nicolae Ceaușescu de la conducerea partidului și statului? Subiect care, oricât ar părea de surprinzător, circula foarte intens, chiar în mediul politic, în perioada premergătoare Congresului al XIV-lea. Este vorba despre zvonurile din ce în ce mai îngrijorătoare despre degradarea stării sale de sănătate și, pe cale de consecință, despre retragerea pe funcția de Președinte de onoare al partidului. După care se punea problema persoanei care îi va prelua funcția de secretar general al partidului. Întrebare la care, tot în anumite cercuri din sfera politicului, existau două răspunsuri: Elena Ceaușescu sau Nicu Ceaușescu. Pentru corecta informare a cititorilor, fac precizarea că despre aceasta chestiune se discuta, ca să zic așa, în cercuri închise, existând așteptarea ca la congresul partidului să se dea răspunsul marelui public. Dar, pentru că o cutumă a ritualului monopartid cerea ca aceste congrese să reprezinte cea mai înaltă manifestare a unității de nezdruncinat a întregului partid în jurului secretarului său general, adică a lui Nicolae Ceaușescu, această rocadă a fost amânată pentru prima plenară a noului Comitet Central, care ar fi trebuit să aibă loc în preajma alegerilor din primăvara lui 1990. De aici și așteptarea prelungită și, mai ales, tensiunile tot mai greu de ținut sub capac, știut fiind că „Tovarășa” era un personaj de maximă obtuzitate care, în nici-un caz, nu ar fi slăbit șurubul austerității, așa cum, spre uriașa lor dezamăgire, s-au așteptat românii după ce datoriile externe au fost achitate în primăvara lui 1989. În schimb, varianta cu Nicu Ceaușescu la cârma partidului-unic era oarecum dătătoare de speranțe, mezinul cuplului conducător fiind perceput ca un spirit deschis noului și înnoirilor. Mă refer, desigur, la acel Nicu Ceaușescu pe care îl cunoșteau cei care au lucrat, în diverse ocazii, cu el și nu la cancanurile colportate pe seama sa. Am deschis discuția pe acest subiect pornind de la o observație a lui Ion Cristoiu. Citez: „Manipulatorii externi și conspiratorii interni se tem, încă, de moarte ca nu cumva Nicu Ceaușescu să-și dorească pentru sine funcția deținută de tata. Drept urmare, chiar din după-amiaza lui 22 decembrie 1989, se pune în practică planul scoaterii din joc a presupusului pretendent”. Cu toate acestea, nu trebuie uitat nici faptul că Nicu Ceaușescu a declarat că, în nici-un caz, nu și-ar fi dorit această promovare și nici faptul că tatăl său nu împărtășea ideea considerându-l pe fiul său ca „necopt”. Ceea ce, însă, nu închide discuția pe subiect.

O altă temă adusă în atenția noastră de către Ion Cristoiu este atitudinea lui Nicolae Ceaușescu față de FMI, mai precis faptul că acesta nu a dorit să apeleze la un nou împrumut din cauza condiționării impuse de fond, și anume o efectivă, substanțială liberalizare a politicilor economice. Supoziție care trimite imediat la noul model unic-neoliberal, pe care îl aveau deja pregătit laboratoarele specializate. Model care a și fost promovat imediat, în 1990, în condițiile unei arhitecturi globale din care au dispărut URSS, așa-numitul sistem mondial socialist și, bineînțeles, CAER-ul. Model unic care nu putem fi siguri că ar fi agreat acea Bancă pentru țările emergente- țările în curs de dezvoltare, în limbajul timpului-, pe care Nicolae Ceaușescu o dorea pusă pe picioare după ce România și-a recuperat banii cu care a împrumutat alte state din Africa și din Orientul Mijlociu și care ar fi oferit credite cu o dobândă considerabil de mică în comparație cu dobânda percepută de FMI. Situație care ar fi putut să facă din România un jucător nedorit în viitoarea configurație geo-politică. Nu vreau, însă, ca aducând în discuție acest subiect să supralicitez meritele lui Nicolae Ceaușescu, dimpotrivă îmi este clar că datorită obtuzității sale, a tot mai scăzutei sale capacități de a negocia și de a face concesii raționale partenerilor, el devenise un obstacol tot mai greu de suportat în noul peisaj configurat la Malta.

O a treia temă incitantă și de mare interes aduce în discuție Ion Cristoiu atunci când se referă la adunările populare din 21 și 22 decembrie. Adunări care au culminat cu haosul de la mitingul din fața CC al PCR în care Ceaușescu promitea o fantasmagorică mărire de salariu. „Au fost ele ordonate de la nivel central- se întreabă Ion Cristoiu- sau au fost ele rodul unei reacții de rutină la o cuvântare a o cuvântare a lui Nicolae Ceaușescu?” Iată o întrebare la care găsim răspunsul numai dacă am apela la persoane care s-au aflat în preajma cuplului partinic în seara precedentă mitingului. Spun asta, având în vedere zvonul că acest miting a fost convocat ca o reluare a celebrului miting din ziua de 21 august 1968, atunci când Nicolae Ceaușescu a afirmat răspicat opoziția fermă a României față de invadarea Cehoslovaciei și înăbușirea în sânge a Primăverii de la Praga. Dorindu-se, de data aceasta în mod profund eronat, ca mitingul de la București să dea expresie dragostei și atașamentului poporului față de conducătorul său iubit și respectat și, totodată, să dea ripostă agenturilor străine care unelteau împotriva sa. Zvon care trebuie conexat cu acela că, în dimineața lui 22 decembrie, Ceaușescu a ordonat ca mitingul să nu se țină, dar, peste capul său, mitingul a fost reconvocat, fapt care a dus la haosul final. De către cine a fost convocat și, apoi, reconvocat mitingul, rămâne, încă, de aflat…

Am pus în discuție aceste subiecte și am încercat să aduc unele adăugări, profitând de șansa reală pe care o oferă temeinica investigație documentară a lui Ion Cristoiu și care poartă un foarte inspirat titlu–definiție: „Decembrie 1989 Un talmeș-balmeș bine regizat”. Investigație care, cred și sunt convins, trebuie discutată cu maximă atenție și continuată. Motiv pentru care nu găsesc un mai nimerit mod de a pune punct acestor notații decât propunându-vă să continuăm discuția oprindu-ne la un alt subiect de cert interes. Este vorba despre ceea ce Ion Cristoiu numește „contradicția flagrantă dintre ceea ce și-a imaginat poporul român, pe vremea dictaturii, despre vremurile democrației și ceea ce sunt ele azi”.
Subiect de la care aș pleca în discuție, asigurându-vă că nici prin gând nu îmi trece să ajung la nostalgia pentru trecuta perioadă.
În schimb, la o discuție despre „revoluția furată” fiți convinși că mă duce gândul să ajungem!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *