Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | A fost de fapt o înțelegere tacită să rup eu lista unde apărea Marin Sorescu, decizie la care au coparticipat Nicu Ceaușescu și Dumitru Radu Popescu – președintele Uniunii Scriitorilor

Tocmai când răsfoiam „Motanul arpagic” piesa de rezistență a dizidentei Ana Blandiana, fostă secretar de partid la revista Luceafărul, ușa se izbi de perete cu Emanoil răvășit, gata să cadă peste biroul meu.

— Tu citești cărți, ce-ți pasă că țara a luat foc, îmi reproșă el. Ai auzit ce-a făcut partidul tău azi noapte la Timișoara?
— Nu, nu pot să le știu pe toate îi reproșam eu. Dar tu îți mai aduci aminte când țopăiai de bucurie că te-au primit în partid. Erai atunci în armată și parcă ai semnat și o adeziune. De bunăvoie, bineînțeles. După aia te-au făcut sergent și te-au trimis la Bacău, la școală. Voiau să te facă ofițer. Ai uitat asta și acum îmi reproșezi mie ce s-a întâmplat la Timișoara? A fost masacru acolo. Știu că au murit aproape 60 de oameni, că au fost 200 de răniți, dar am auzit că au fost peste 500 de arestări de oameni nevinovați. Sunt eu vinovat pentru asta? zic eu. Puteam să fac ceva? Eventual puteam să cer să mă împuște și pe mine sau să mă duc undeva să mă spânzur.
— Iartă-mă, cred că ai dreptate. Dar tu ce părere ai?
— Suntem cu toții vinovați, Emanoil. Doar poporul nu are nici o vină. El are firește, o meteahnă istorică. Și-a crescut la sân atât eroii cât și trădătorii, a fost milos și asta l-a ținut numai în genunchi și veșnic cocoșat. Uneori a fost viteaz, alteori s-a comportat ca o târfă și mai în toate timpurile a fost pierzător. A fost muncitor dar, nu de puține ori, i-a plăcut să fie mai mult slugă. Nu a avut nici mari bărbați de stat, numai unii mai răsăriți care s-au pierdut ca niște meteoriți printre timpuri vitrege: Burebista, Decebal, Ștefan, Mircea, Mihai, Ioan Vodă, Brâncoveanu, Tudor, Bălcescu, Cuza- au fost eroi, au fost vizionari. Alții au fost necumpătați, vărsători de sânge, doritori de putere, egoiști și răi până la moarte. Două sunt pilde netăgăduite în domeniu, Vlad Țepeș și Nicolae Ceaușescu. Noi nu am avut Emanoil, făcători de civilizație și de cultură, ne-am mâncat între noi și nu de puține ori am lăsat vraiște țara, în fața străinilor.
— Vremurile, vremurile, Nicule, îmi zise Emanoil. Peste noi au bătut vânturi, ”să moară capra vecinului” a fost sloganul nostru. Am fost la răspântii de imperii, am fost uneori doritori să ne lăsăm umiliți, cuceriți și slugarnici.

Ceaușescu nu era un dictator dacă noi nu eram lași

— Nu e așa Emanoil, ia istoria într-o mână și adevărul în alta și o să vezi că și peste alte popoare au trecut vremurile, dar au știut ce vor, au ținut cumpăna timpului, au avut o țintă.
— Peste noi a trecut vremea nu istoria adevărată. Am rămas doar săraci și cuceriți, când am fost uniți a fost mai mult o întâmplare. Unitatea și frăția nu ne sunt la îndemână. Nu vezi acum am fost puși jos de un singur om, un dictator și un tiran neterminat. Ce mi-ai spus despre crimele de la Timișoara este de fapt ultima zvâcnire a unei conjurații dintre dictator, un descreierat și slugile lui, dar și poftelor din afară. Vezi! Aici am ajuns cu lașitatea noastră proverbială. Ceaușescu nu era un dictator dacă noi nu eram lași, el este un produs al propriei noastre neputințe, îmbălsămat de noi ca „un erou al neamului”. Să învățăm din asta Emanoil, noi și copiii noștri. Ajunge!

Ușa se deschise peste noi și apăru în prag „prietenul meu” Bebe Petrescu, cunoscut în public ca fiu al lui Gheorghe Petrescu din Petreștii de Argeș și nepot al Elenei Ceaușescu.
— Care mai e situația profesore, cu aprovizionarea și cartofii care trebuiau să ajungă în depozite? mă întreabă acesta. E bine dar suntem tot sub plan. Nu ne ajută cei de la Suceava și de la Covasna. De la Sibiu am mai primit câte ceva.
— Bine! Vezi că am mai scris o carte.
— Da am văzut-o, felicitări! Era de fapt o culegere de documente și studii a celor de la Institutul de Economie. Dar ați citit-o? i-am răspuns eu în zeflemea. Și a plecat.

A plecat și Emanoil, zicea el că se duce prin Piața Matache, ca să se mai răcorească. M-a chemat acolo să bem un zaibăr fiert. Evident că nu era vremea pentru așa ceva, dar i-am cerut să-mi cumpere și mie niște brânză de la țărani. A spus că n-a văzut asta dar, dacă mă interesează, poate să-mi cumpere niște ridichi negre sau praz și eventual ceva fructe. L-am refuzat și m-am apucat de treaba pe care o începusem. Să fac ordine în hârtii. Pe fereastra biroului a venit un porumbel și se uita întrebător la mine. I-am dat câteva firimituri și am aruncat ochii peste Cișmigiu. Era un parc obosit, părea să fie pregătit de iarnă ca o mireasă bătrână.

Se mai luminase puțin cerul și o pereche de tineri se sărutau cu năduf pe o bancă încă umedă. Ce frumos!

„Meditația Transcedentală” – o praștie ridicată la rang de conspirație

Am revenit la birou și primul dosar pe care am pus mâna era cel cu „Meditația Transcedentală”. Am zâmbit, puțin încurcat, pentru că tărășenia nu se încheiase nici până acum, și mai erau oameni care sufereau încă. De fapt această „afacere” era o prostie oportunistă, hiperbolizată, o praștie ridicată la rang de conspirație. Despre ce era vorba. Un anume Stoian, cetățean român care a uitat să se mai întoarcă în țară, anunța cu surle și trâmbițe că este autorul unei metode paranormale care „ descătușează spiritul și elimină stresul” celor care aderă și practică această procedură „științifică”.

În fapt acest ins anunțând că este împuternicitul unui Guru din India strângea mai mulți inși într-o încăpere unde propovăduia o formă de ascetism ideatic, un fel de rupere de lumea reală, prin metode apropiate de yoga, care pasămite îi va determina pe adepți să se ușureze sufletește și să zboare, eliberați de stresul zilnic și greutățile vieții. Au fost mulți naivi care au achesat la” meditație” dar și mai mulți cei care doreau să adere la miracol. Interesant este că și intelectuali de vază cum sunt: Virgil Radulian, director al Institutului de Studii Pedagogice împreună cu cei doi colegi adjuncți al căror nume nu-l mai rețin, Andrei Pleșu-filozof notoriu împreună cu soția, un ministrul adjunct de la Ministerul Transporturilor, un valoros solist al Operei Române- Nicolae Florei , Sorin Dumitrescu artist plastic, Marin Sorescu- remarcabil scriitor, Nicolae Licareț de la Filarmonică și alte notabilități intelectuale au participat la unele ședințe ale minunii zborului transcendental. Din câte am văzut din documente erau peste 120 de persoane, unele iluștri anonimi, altele din rândul intelectualității sus puse. Rezultatele metodei erau zero barat. Dar gluma începea să se îngroașe și ajunsese deja la Cabinetul 2. A urmat explozia. Într-o ședință de secretariat al C.C., tovarășul a anunțat că în București s-a descoperit un început de puci care urma să destabilizeze regimul și care practica o metodă contrară înțelegerii materialiste a ideologiei proletare. S-a propus o anchetă a Comitetului Municipal de partid la Institutul în cauză și măsuri drastice de destituire a cadrelor vinovate și de la Ministerul Învățământului. La minister Elena Spornic era ministru și chiar vicepremier al Guvernului, dacă îmi amintesc bine. Elena Ceaușescu își freca mâinile de bucurie, pentru că doamna Spornic era un fel de rivală a sa și de-abia aștepta s-o treacă pe tușă. S-a indicat atunci și măsura ca toți participanții, membrii de partid, să fie excluși și trimiși direct în producție, indiferent de pregătirea, funcția sau specialitatea lor, cu mențiunea- să fie încadrați ca „ muncitori necalificați”.

La capitală, în calitate de om cu pregătire în domeniul filozofiei, am fost numit eu ca responsabil cu ancheta, împreună cu un ilegalist, Mohanu, șef al Colegiului de partid, care întâmplător ceruse alegerea pe viață a tovarășului în funcția de secretar general.

De fapt, toată vânzoleala era un foc de paie pe o grămadă de bălegar încinsă. Nu tu puci, nu tu destabilizare și nici urmă de influență ideologică străină. Era, de fapt o prostie, despre care nici custodele Stoian nu știa mare lucru, era un amalgam de neștiință și frânturi de exerciții de destindere practicate în mai multe părți ale lumii, inclusiv în India, o naivitate îmbibată cu o sete de neomodernism mistic a unor intelectuali. La audierile avute cu participanții la ”ședințele zburătorilor” cum li se mai spunea, mai toți, oricum peste 95% s-au dezis, s-au autocondamnat, s-au angajat că nu vor mai greși altădată. Numai Virgil Radulian o ținea una și bună că este o metodă științifică neînțeleasă și că este o mare pierdere pentru că nu este luată în seamă de oficialități.
Și acum cred, că dacă Virgil Radulian era mai flexibil și părăsea naivitatea sa puteam rotunji concluziile anchetei așa încât participanții să nu ”beneficieze” de acea traumă nemeritată.

Măsurile au fost neașteptat de dure. Un ministru adjunct Petre Constantin de la Ministerul Învățământului precum și cel de la Ministerul Transporturilor au fost schimbați din funcție, întreaga conducere a Institutului de Studii Pedagogice a fost destituită, Institutul a fost desființat, membrii de partid au fost excluși și toți participanții au fost trimiși la munca de jos. Cu asentimentul primului secretar de pe atunci Gheorghe Pană, am mai salvat ce se putea. Cea mai spectaculoasă sustragere de la pedeapsă a fost scoaterea de pe lista transcendentalilor a marelui scriitor Marin Sorescu care, este adevărat, ajunsese acolo din întâmplare. A fost de fapt o înțelegere tacită să rup eu lista unde apărea Marin Sorescu, decizie la care au coparticipat Nicu Ceaușescu și Dumitru Radu Popescu-președintele Uniunii Scriitorilor. Și altor principale personalități căzute în această cursă stupidă le-am găsit niște posturi mai călduțe. Nu știu dacă mi-a mulțumit cineva dintre ei, dar eu am făcut tot ce ținea de mine să le mai ușurez viața. Pentru asta sunt liniștit. Am închis dosarul și l-am trimis pe Gigel să-l ardă.