Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | A fost o capodoperă a propagandei străine

Miercuri, 20 decembrie, 1989

Din seara zilei de marți până-n dimineața celei de miercuri, posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii au transmis continuu știri halucinante de la Timișoara; mai mult, s-a difuzat atunci de la un post din cele două o bandă înspăimântătoare cu zgomote de arme automate și urlete de copii care au produs o undă de șoc și de revoltă în întreaga țară. A fost o capodoperă a propagandei străine. Cu asta se pare că se umpluse paharul așteptării. Se pregătea atacul final. Protestanții revoltați pe deoparte, armata, gărzile patriotice, securitatea și miliția pe de altă parte, dădeau focul la fitil. Emanoil îmi dă telefon de la fața locului din fața Operei din Timișoara și cu vădită bucurie îmi spune: „Bastionul a căzut, orașul e în mâinile demonstranților, ei au pătruns pașnic în Clădirea Comitetului Județean de Partid. Nu au fost incidente majore. Au fost aruncate portretele lui Nicolae Ceaușescu și s-a constituit Frontul Democrat Român prima organizație politică, liberă de comunism. Revoluționarii sunt mândri de ei și lansează sloganul Azi în Timișoara, mâine în toată țara”. „Să trăiești, Nicule, e bine, bine de tot”, și închide telefonul, cred că era un telefon public.

Eu bănuiam că Nicolae Ceaușescu nu va lasă puterea cu una, cu două și că este în stare să provoace un război civil ca să fie și tiran până la capăt. Numai că sensul evenimentelor orașului de pe Bega era altul: poporul se deșteptase, el voia capul hidrei și nu ciozvârtele unui regim atrofiat, bolnav și împotriva istoriei.

Se deștepta cu fiecare zi ce trecea poporul, iar din nesomnul său se revărsa o ură ce nu mai putea fi stăvilită, se aprindeau noi focare ce nu puteau fi oprite cu lozinci, cu mită sau parade militare. Armata era pe cale să fraternizeze cu demonstranții, Securitatea își făcea bagajele, pe gărzile patriotice și de tineret nu se putea conta.

Un val de răzvrătire tăcută ocupa pas cu pas localitate după localitate, oraș după oraș și firește și Bucureștiul. O întrebare era dominantă, era amețitoare și ridica numeroase dileme. Se va mai întoarce sau nu dictatorul acasă?

Pe sub prânz l-am chemat pe gospodarul Primăriei, Gheorghe Pascu și l-am rugat ca, după prânz spre seară, să scoată din toate cabinetele și sălile Primăriei tablourile expuse și obiectele de artă și să le depoziteze la subsol într-o sală cu grilaj și siguranță deplină. Erau valori deosebite din patrimoniul Muzeului Orașului și îmi era teamă că vor fi furate sau vor fi distruse de eventualii revoluționari de rea credință. Am avut dreptate. Cele sigilate în depozit au fost salvate și predate Muzeului de Istorie, cele care au rămas în biroul primului secretar au fost sustrase și au dispărut fără urmă.

Tot atunci am vorbit cu domnul Ladislau Hegheduș vicepreședinte al Consiliului Culturii, om de treabă de altfel, bun gospodar și înțelegător de artă să procedeze la fel cu valorile expuse la Muzeul Național, la Muzeul de Artă, la Muzeul Satului dar și la instituțiile subordonate Ministerului. L-am rugat atunci să vadă dacă mai sunt răspândite asemenea valori și pe la alte instituții centrale, cum era obiceiul atunci, dar mi-a spus că nu are nici o informație, dar nici competențe pentru asta. S-a salvat, așadar, ce se putea din valorile patrimoniului național răspândite prin diferite locuri. Cred că multe opere din custodia multor instituții centrale au fost sustrase, așa cum au dispărut și trei lucrări foarte valoroase din biroul primului secretar de la Capitală.