Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | Ca un semn rău, unui copil, din primul rând, îmbrăcat în costum popular, i-a căzut din mâinile înghețate, portretul Tovarășului

Joi, 21 decembrie, 1989

Noaptea plouase puțin, pe jos era o mâzgă slinoasă, iar dimineața o ceață amăruie tocmai bună de clocit ouă.
Pe străzile din jurul Pieții Palatului treceau grupuri mari de oameni ai muncii spre locurile de adunare după care să se amplasau în piață.

De abia pe la orele 11:00 dispozitivul adunării era pregătit, iar manifestanții se așezau la locurile lor. Dar cei mai mulți erau obosiți venind și din schimbul al III-lea. Din  cele spuse de colegi se pare că  în învălmășeala creată au pătruns printre  demonstranți și persoane străine colectivelor de muncitori, arătoși și de regulă foarte gălăgioși.

În piață era un fel de sărbătoare tristă. Pe de o parte difuzoarele transmiteau muzică patriotică, pe de alta omenii erau marcați de zvonurile de la Timișoara, de morții, răniții și arestații de acolo. Se așteptau la asta și cei de la București. Băieții cu ochi albaștri, prezenți veșnic la vedere cu prilejul unor alte astfel de manifestări, nu se prea mai găseau în primul rând.

La ora 12:00 a început si Ultima Mare Adunare Populară în Capitală. La balconul prezidențial și-a făcut apariția Tovarășul și Tovarășa, însoțiți de Manea Mănescu, Ion Dincă, Ion Radu și alții. Nu-mi amintesc să-i fi văzut pe Emil Bobu și Constantin Dăscălescu- care știam că sunt plecați, așa cum și alți membri ai C.P.Ex erau repartizați în teritoriu. Ca un semn rău, unui copil, din primul rând,  îmbrăcat în costum popular i-a căzut din mâinile înghețate, portretul  Tovarășului. Sus, în balcon, s-a produs o agitație dar tovarășul s-a făcut că nu vede ce s-a întâmplat și a început Cuvântarea. Probabil că nu știa că este ultima, dar avea un glas sugrumat, ochii pierduți spre nicăieri peste mulțime și gesturile obosite. Obișnuit să fie aplaudat, cred că nu prea înțelegea de ce nu mai sunt aplauzele așa de puternice, de ce nu mai era acel suflu revoluționar care îl înfierbântase  la Mitingul de Solidaritate cu Cehoslovacia din ^68 și  n-a nepriceput,  cred,  niciodată că lipsea  ”banda magică” cu urale,  înregistrată și pusă de Dan Cruceru, fostul director al Cabinetului Municipal de Partid, un apropiat coleg al meu, la dispariția carelor de transmisie. Auspiciile succesului Adunării se depărtau, minut cu minut, până a apărut Catastrofa.

Un vuiet ca din fundul pământului, asemănător cutremurului din ^77 a umplut piața, dinspre Ateneu și Restaurantul Cina, s-a stârnit un val de presiune care împingea manifestanții spre Biblioteca Universitară și Strada Onești. S-au produs busculade necontrolate, au izbucnit țipete ascuțite ale unor femei speriate, care sugerau că erau înțepate cu vârfurile de steaguri,  se auzeau din mai multe părți ale pieței zgomote de grenade. Totul se transformase încet, încet într-un iad tulburent și nestăpânit. Degeaba cerea secretarul general liniște, de prisos se tânguia tovarășa ca oamenii să se așeze la locurile lor,  pentru că o forță nevăzută absorbea totul într-un vacarm de nestăvilit printre strigăte de disperare și un balans de steaguri, de lozinci și  portrete care dădeau imaginea unei apocalipse. Noroc că nu au fost morți. Frica, fuga și neprevăzutul erau monedele forte ale Marii Adunări Populare.

In sediul C.C.-ului era o atmosferă sumbră, de înmormântare

Când lucrurile s-au mai liniștit,  organizatorii de la sectoare au reușit să mai împingă în piață circa 4 – 5 mii de oameni, de regulă cei care au venit mai târziu sau făceau parte din barajele de siguranță. Cu ei au intrat atunci și alți necunoscuți,  iar în urma lor, cei de la curățenia orașului,  care trebuiau să degajeze Piața după taifunul distrugător.

A urmat atunci,  ultima încercare a lui Nicolae Ceaușescu să mai îmblânzească piața cu celebrele promisiuni de creștere a salariului minim, de majorare a pensiei și a indemnizației pentru copii. Era prea târziu. Dacă o făcea imediat după achitarea datoriei externe era altceva. Acum semăna cu o mită sau o pomană, era prea târziu pentru un popor sărac și hăituit de o conducere despotică și tiranică. Și așa s-a sfârșit ultima zi de conducere totalitară și totodată ultimul episod al socialismului victorios. A urmat epopeea sângelui vărsat ca ofrandă pentru putere sau pentru o istorie întrebătoare și nedeslușită.

***

După Marea Adunare Populară  s-a instaurat o acalmie nedefinită. N-am văzut pe nimeni plângând, dar nici râzând. In sediul C.C.-ului era o atmosferă sumbră, de înmormântare. Soldați peste tot, pe la toate etajele și mai ales la cabinetele principale. Unii voiau să dea vina dezastrului pe cei de la Capitală, alții tăceau mâlc. Oricum nimeni de la București nu a fost chemat la” judecată” nici chiar Bebe- marele făptaș și după mine, primul autor al mitingului.

După dezastru Bebe se plimba stingher, cu mâinile la spate,  după tulumbele cu steaguri și portrete strânse din Piață. Cred că se aștepta să îl cheme cineva, dar nu l-a chemat nimeni. Noi, secretarii și vicepreședinții,   am plecat spre sediu,  fiecare cu gândurile răsfirate de ce va urma. Oricum de la Sediu am plecat fiecare la sectoare să ne ocupăm de treburile lumești, de pâine, de apă, de energie etc. Și așa lipseau destule. Și în București mai trebuia să se aprindă o scânteie ca totul să sară în aer. Pe străzi oamenii se îndreptau spre casă și se gândeau la ziua de mâine; în unele locuri, pe bulevardul Nicolae Bălcescu, la Piața Izvor, la Piața Romană, la Piața Rosetti precum și la Unirii se strânseseră grupuri de oameni nonviolenți care își dădeau cu părerea sau plănuiau ceva pentru zilele ce vin. Mi-am reamintit că atunci când m-am apropiat de sediu am dat nas în nas cu Bebe care semăna mai mult cu un bătrânel înnegrit de supărare decât cu viteazul de aseară când se planifica Adunarea. M-a luat de umăr  și mi-a spus” uite, profesore,  ce am dorit și ce a ieșit”. Bine că nu au murit oameni, altminteri dumneata erai criminalul, i-am zis eu. A fugit repede de lângă mine iar eu l-am bănuit de atunci că este un fel de nebun, de lingău și un setos de putere.

Spre seară, în ziua de 21 Decembrie, tot mai mulți bucureșteni au început să se îndrepte spre Piața Universității. Erau liniștiți, cu gânduri pașnice și făceau semne de chemare la cei pe care îi întâlneau pe drum. Așa că încet, încet piața se umplu, deveni neîncăpătoare iar la Universitate se forțează blocarea circulației. Începe constituirea baricadei de la Intercontinental. Sunt aduse scaune, mese, bănci de la restaurantul Pescarul și cele din jur și se dă foc la un camion aflat în împrejurimi. Armata primește ordin și face o demonstrație de forță pe axul principal Piața Unirii- Piața Romană. Baricada este spulberată și se pare că atunci au fost primele victime din rândul protestatarilor din capitală.

După presiunea armatei cei mai mulți din rândul protestatarilor s-au retras pe străzile lăturalnice. În spatele lor s-au grupat militarii și elevii Școlii militare de la Băneasa comandate de însăși fratele dictatorului Nicolae Ceaușescu.

Stelele erau gloanțe adevărate, nici măcar trasoare

Ceva parcă, mă determina să mă îndepărtez cât mai mult de centru. Simțeam că totul se învârtește cu mine, că nu mai sunt eu, aveam halucinații cu ochii deschiși. Cerul se înnegurase și el și parcă era de plumb gata să se topească. Eram pe podul de la Ciurel și voiam să ajung la Întreprinderea Semănătoarea, după aia la Apaca și de aici la Întreprinderea de Mașini Electrice.

M-am oprit pe pod dar peste tot era beznă, lumina se aprindea mai târziu. Uitasem asta. Atunci am văzut prima ploaie de stele căzute la Intercontinental. Nu era așa. Începuse calvarul. Stelele erau gloanțe adevărate, nici măcar trasoare. Peste București se răsturna iadul împletit cu artificii de foc. Era totul real și se auzeau focurile de armă automată ca un răpăit de ploaie de foc într-un purgatoriu de bune credințe. Voiam să mă arunc în apă dar nu am avut curaj. Eram totuși un laș care se gândește la copiii săi. Gigel, înțelegând situația,  m-a tras de mână si a închis portiera mașinii. De abia a doua zi dimineața am auzit că acolo au murit aproape cincizeci de ființe nevinovate și doritoare de libertate. Au fost peste patru sute de răniți și aproape șapte sute au fost arestați. Încă puțin și netrebnicia unor scelerați se apropia de efectul devastator al cutremurului din ^77. Nu voi uita și nu voi ierta niciodată această crimă nesăbuită.

***

Am ajuns pe la 3:00 noaptea acasă când focul de artificii al morții încetase. Atunci probabil se strângeau morții, se numărau gloanțele trase, se spăla caldarâmul de sângele nevinovat. Și eu cu ce putem face? Eram un neputincios care se gândea la un eșec al istoriei care naște monștrii.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiuTv: Constantin Șolga | Al treilea adevăr. Episodul 2
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Gândurile lui Cristoiu (Mediafax): Există un interes major pentru transformarea PSD într-un partid de buzunar