Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | Ceaușescu a murit pe doi spre trei decembrie 1989 la Malta

Cum l-am convins pe Nicolae Croitoru să-și scrie Memoriile

E un lucru știut că mi-am făcut un stindard din pledoaria pentru descoperirea și publicarea de memorii, atît despre perioada postdecembristă, cît și pentru cea anterioară, zisă și a regimului comunist. Sub acest semn l-am bătut la cap pe Nicolae Croitoru, autorul excelentului volum de proză prezentat de mine la rubrica intitulată Cărți primite cu dedicație, de pe cristoiublog.ro, să-și scrie memoriile și, evident, să le publice în serial în ipostaza de colaborator.

Născut în 1946, Nicolae Croitoru a avut o carieră tipică unui băiat sărac, dar înzestrat cu inteligență și ambiție în regimul comunist. A urmat o școală profesională, care i-a asigurat profesia de lăcătuș mecanic la Uzina de aluminiu Slatina. Ar fi putut să se mulțumească, așa cum au făcut mulți alții, cu condiția de muncitor, onorabilă în regimul comunist. Asemenea tuturor celor ambițioși, deciși să-și depășească condiția la care-i condamna situația părinților, a urmat liceul la seral, apoi, la fără frecvență, Facultatea de Filosofie și Facultatea de Economie din București. De ce la fără frecvență? Pentru că situația materială nu-i permitea să urmeze la zi o facultate. Și-a depășit cu brio condiția de muncitor, devenind profesor de Economie Politică la Liceul din Slatina. După cum era de așteptat de la un tînăr dotat și ambițios, a intrat în politică. A fost pe rînd prim secretar al Comitetului Orășenesc UTC Slatina, apoi secretar al CC al UTC (1974-1980), vicepreședinte al Consiliului Culturii, vicepreședinte al Radioteleviziunii Române. Decembrie 1989 l-a prins în funcția de secretar al Comitetului Municipal de Partid București, după ce fusese tot aici șef de Secție.

Nicolae Croitoru n-a fost la București un secretar oarecare. A fost secretar cu propaganda și cultura. Dacă ne gîndim la cîte instituții de cultură erau în București la vremea respectivă, avem imaginea unui activist pus să administreze în anii Ceaușescu unul dintre cele mai grele, și mai complicate domenii. Un domeniu care, pe măsură ce regimul Ceaușescu devenea tot mai dogmatic, tot mai arbitrar în materie de libertate de expresie, cerea unui activist ca Nicolae Croitoru efortul unui mers pe tăișul unei săbii. Amintirile oamenilor de cultură din București conturează în persoana lui Nicolae Croitoru un activist care a făcut mult bine culturii din Capitală într-o vreme cînd nu prea erau condiții pentru așa ceva. Nici politice, și nici economice.

Știind acest destin al lui Nicolae Croitoru, l-am convins să întrerupă lucrul la noul roman, și să se apuce de memorii.
Am făcut-o nu numai pentru interesanta sa experiență de viață, care se cerea consemnată în scris, dar și pentru talentul de prozator dovedit în cartea de schițe și nuvele Biserica de sub salcie. L-am convins că la un asemenea talent, memoriile pot avea o valoare literară de excepție.

Cînd am primit primul calup – ca să-i spun așa – dedicat, potrivit înțelegerii, zilelor premergătoare căderii lui Nicolae Ceaușescu așa cum au fost ele trăite de un activist al Comitetului Municipal de Partid București, am avut o mică descumpănire. Așa cum se vede din textul publicat de noi, memoriile dedicate acestei perioade debutează cu istorisirea unei întîmplări reale, cea a vizitei unui fost coleg acasă la activistul Nicolae Croitoru. Ei drăcie! mi-am zis, cititorii nu vor crede o iotă din această istorisire, abordînd-o ca pe o născocire a autorului. Cum adică? se vor fi întrebat ei, ditamai activistul de profesie, ridicat de jos în ierarhia de partid, cu o carieră de peste cincisprezece ani în Mișcare, vorbea astfel despre Nicolae Ceaușescu? Mergînd mai departe cu lectura memoriilor, mi-am dat seama că istorisirea din debutul textului are o valoare documentară de excepție. Ea dezvăluie, pentru prima dată în memorialistica foștilor activiști, adevărata stare de spirit care domnea în activul de partid în ultimele zile ale regimului Ceaușescu:
Ostilitatea față de politica dusă de Nicolae Ceaușescu în ultimii ani ai domniei sale.

Așa cum am mai scris prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu ar fi fost imposibilă dacă activul de partid, Securitatea, administrația de stat nu și-ar fi dorit asta.
În ultimii ani ai domniei sale, așa cum se vede din primele pagini ale memoriilor lui Nicolae Croitoru, Nicolae Ceaușescu devenise greu de suportat de cei care aveau obligația prin statut să-i transpună în practică indicațiile aberante:
Activiștii de partid.

Cu deosebitul său talent de prozator, Nicolae Croitoru surprinde în premieră postdecembristă așteptarea de la o zi la alta a căderii lui Nicolae Ceaușescu. Așteptare nu numai din partea oamenilor simpli, dar și dacă nu mai ales din partea activiștilor de partid, aflați într-o situație mai grea decît cea a oamenilor muncii, pentru că trebuiau să aplice în viață ceea ce nu se putea aplica fără a trece drept idiot.

(Ion Cristoiu)


Ceaușescu a murit pe doi spre trei decembrie 1989 la Malta

Sâmbătă, 16 dec.1989

Era cam pe la cinci dimineața, când soneria apartamentului meu începe să sune ca o zăpăcită , parcă cu vrăjmășie, pentru că nu deschideam mai repede. M-am îmbrăcat sumar și am ieșit buimăcit în holul blocului unde stătea proțăpit Ilie Georgescu de la Balș, un vechi și bun prieten al meu, coleg de pe vremea adolescenței, când lucram la organizația de tineret a Uzinei de Aluminiu din Slatina. Acum era și un ajutor voluntar al tatălui meu, un fel de sprijin și de liniștite la bătrânețe a familiei mele rămasă singură.

— Ce e cu tine Ilie? ai pățit ceva sau sunt necazuri cu ai mei, îl întrebai eu cam bosumflat, pentru că venise cu noaptea în cap peste mine și fără să mă anunțe măcar.
— Ce să fie, răspunse el calm și sfătos Ilie. Nu-i nimic. Ai tăi sunt bine, au tăiat mai devreme porcul de Crăciun și ți-au trimis și ție câte ceva, pentru voi și copii.
— A fost bun porcul, zice Ilie; eu l-am tăiat după ce l-am alergat prin toată curtea împreună cu muierea mea Lenuța, care și-a rupt piciorul fugind după el. Dar acum e bine și ea, totul a trecut. Să le mâncați sănătoși, zise el și să duci ceva și la copii, la Brașov , dar să nu uiți să spui că “ sunt de la bunicu de la țară”, așa mi-au zis amândoi.
— Mulțumesc Ilie pentru tot, dar, te rog, să intri în casă. Ce vrei ? o cafea? Sau să-ți pună Ana ceva să mănânci?
— Nu vreau nimic, hai să duc papornița în casă, să vezi cu ce am venit și, dacă poți, aș vrea să stăm puțin de vorbă. Am un of de care nu mai scap Nicule și pe care vreau să-l descarc la tine; la altcineva nu am curaj; la toți le e frică să vorbească sau le e teamă că-i ascultă ăștia de la securitate. Zilele trecute, i-am dus și lui Costică – fratele tău de la Alexandria – un pachet de la nea Coman, dar n-am avut curajul să-i spun mare lucru. Mi-era teamă că l-au agățat și pe el cei cu ochii albaștri, dar m-am liniștit când a început să-i suduie cu înjurături d-ale noastre și să spună că țara e căptușită peste tot de ei “Sunt ca frunza și ca iarba”, sunt ca niște ciuperci otrăvite peste tot, au intrat în sufletul lui Ceaușescu și acum nu știu cum să mai iasă. Și Ceaușescu îi urăște, dar și ei pe el.
— E vremea „care pe care”, a zis Costică și atunci m-am liniștit.
— Oful, Ilie; spune-mi care e oful tău?
— Ilie mă sfredeli cu o privire pătrunzătoare, puse ochii în pământ, ridică stingher papornița adusă de sărbători, mă împinse ușor să-i fac loc și, după ce se desculță, o luă încet spre balcon trăgându-mă după el ca un om obosit sau, mai degrabă, mahmur de gândurile lui chinuite.
— E frig acum pe balcon, zic eu. Și la noi e la fel ca la Balș, la tine. Se face economie și caloriferele râd când crapă de ger. Așa este peste tot.
— Știu, zise Ilie, și fără să rostească un nume arătă cu degetul în sus. Am primit și noi oltenii mesajul de la căpitănie să ne îmbrăcăm bine noaptea și să punem hainele pe calorifer să nu crape sărmanele de frig. Eu credeam că la voi e altfel, că de, voi sunteți boierii neamului, că voi cei de la cârmă o duce-ți mai bine, și că pe noi, proștii, ne lăsați să gâfâim, să facem cincinalele în patru ani și jumătate!
— Hai pe balcon, să mă mai răcoresc, că mi-au venit iar dracii, zise Ilie, să-ți zic câte ceva din necazurile mele, dar mi-e teamă că printre florile Anuței ai și tu plantație de microfoane.
— Bă Ilie, nu fi rău, nu e chiar așa, nu e dracul așa de negru cum crezi tu, încercam eu să dreg busuiocul, așa încât operatorii vigilenți de la “ochiul și timpanul” să creadă că noi suntem doar niște prieteni și nu contestatari ai regimului poticnit tocmai când era mai glorioasă epoca de aur. Îl strâng de mână și-i șoptesc că ar fi bine să vorbească mai încet, pentru că soția încă nu s-a trezit, îi fac repede o cafea, dar el vrea neapărat să bem împreună un păhărel de tescovină făcută pe furiș în cazanul său care acum șade ascuns în șopronul casei. El știa bine că dacă-l reclama cineva într-o anonimă, sau îl depistau milițienii generalului Nuță, intra sigur la pușcărie.
— Hai noroc, Nicule, bine te-am găsit și nu te supăra că sunt așa de zbuciumat. Mi-e frică frate, mi-e teamă de tot și de toate și să-ți spun ceva: de tine am o milă ca de copilul meu. Mi-e teamă că ăștia te-au agățat pe tine și te-au aruncat prea de sus. Ce căutai tu la Capitală? Ce, tu ești de-al lor? Treaba că urma să te însori cu fata lui Bărbulescu a fost un zvon, a fost o bârfă. Nu de asta te-au adus pe tine la București. Tu erai cuminte, sărac și cinstit, erai fala generației noastre din Slatina; când vorbeai înlemneau toți, până și nea Sandu- fostul prim-secretar al județului te lua în brațe și te pupa pe la Plenara orașului, iar tu îi tăvăleai în draci, fără să-ți dai seama, cu vorbele tale, pe mai marii orașului și mai ales pe directorii de întreprinderi care ne socoteau niște sclavi. Mai știi cum îți dădea sângele pe nas de două, trei ori pe zi la secția de electroliză, unde nenorocitul ăla de flor își făcea de cap cu noi.
— Lasă Ilie, uită Ilie vremurile alea. Atunci eram frumoși și eram tineri, totul era greu dar și roz pentru noi, eram optimiști dar nu știam de ce, eram harnici dar la sfârșitul lunii nu mai aveam cu ce cumpăra cel puțin pâinea cea de toate zilele, eram încrezători, dar nu aveam orizonturi, eram întrebători dar nu ne răspundea nimeni, eram de fapt un aluat pus la dospit într-o copaie acoperită cu iluzii și stele verzi. Ce a fost frumos cu adevărat a fost tinerețea curată, tulburătoare și nebântuită de interese. Eram uniți Ilie, eram ca frații, viața ne-a despărțit și rânduit pe fiecare la locul lui. Totul s-a schimbat. “Ne-am schimbat și noi, ne-au schimbat și alții, ne-au schimbat vremurile. Dar totul curge, Ilie, odată cu noi și se transformă. Îmbătrânim Ilie. E vremea schimbării prietene.” Am intrat în zodia reașezării scapă cine poate, popoare întregi se scufundă ca și când n-ar fi fost, socialismul și el este o epavă care a intrat la apă, se schimbă ordinea lumii. Consideră trecutul îngropat și hai să mergem pe balcon. Îți dau dreptate cu microfoanele. Am destule în fiecare cameră, până și în toaleta de serviciu, asta mi-a spus chiar cel care le-a montat. Era un om cumsecade, prieten de familie care își făcea numai datoria, datoria de serviciu. Mi-a și arătat unul.
— Dă-le dracu de microfoane, zice Ilie, să și le bage în cur, pe mine nu asta mă interesează. Eu aveam teama că te-au cumpărat și pe tine, că ți-ai trădat prietenii, că te-au pocăit ăștia de la securitate. Credeam chiar că nu mai ești ăla pe care-l știam.
— Nu Ilie, nu m-am vândut și nici nu m-am lăsat cumpărat, am rămas cum mă știi, cu respect față de muncă, cu prețuire față de părinți, de oameni, cu o recunoștință curată față de cei care m-au ajutat să trec prin viață și m-am ferit mereu să fac rău atunci când nu puteam să fac mai mult bine. Față de atunci de când eram tineri, să nu te mint, Ilie, acum sunt mai bogat însă cu trei lucruri: am o mașină Dacia 1300, o familie frumoasă și o școală a vieții, pe care n-o puteam urma niciodată dacă nu eram furat de această cale. Atât deocamdată. Arată-mi și mie ce mi-ai adus de acasă. Apropo, mama ce mai face?
— Ce să facă, zice că i-ați lăsat singuri și ați plecat în lume fără voia lor. Ar vrea neapărat să treci pe acasă, să te mai vadă, dar să iei și copiii cu tine.
— Bine Ilie, îți sunt recunoscător și-ți dau ceva să le duci când te întorci acasă. Oricum îți dau fotografia mea, a soției Ana și a celor doi copii Oana și Mihai, și te rog s-o pui tu într-o ramă și s-o agăți în camera de la drum. Nu știu ce va fi mai încolo. Dar varsă-ți ofurile tale. Spune-mi totul ca la un frate, ca pe vremuri.
— Hai mai întâi să-ți arăt ce ți-am adus. De la ai tăi un picior de porc, doi cârnați, un mușchi, o bucată de brânză, zece ouă și patru porumbi de floricele pentru copii. De la mine, o damigeană de cinci litrii de zaibăr și o sticlă de tescovină.
— Nicule, de fapt, de ce-am venit la tine. Mi-e frică, cred că m-am îmbolnăvit de frică, nu mai dorm noaptea, soția spune că am înnebunit și asta după năzbâtia pe care am făcut-o când am pus vițelului fătat de vaca mea, pungă de plastic să moară, pentru că nu aveam cu ce să-l mai cresc. Atunci m-a pârât un vecin la securitate și m-au închis aproape un an, după care, n-am mai fost om. Nici acum nu mai sunt, visez aproape în fiecare noapte vițelul pe care l-am omorât cu mâna mea, după care l-am ars într-o groapă, să nu mă condamne că îl sacrificasem pentru carne. Dar tot m-au condamnat pentru crimă împotriva șeptelului. Așa a fost să fie dar. Adu-ți și tu aminte cum l-au ridicat pe nea Coman, tatăl tău, pentru că vându-se o găleată de brânză “la speculă”- ziceau ei, în piața din Slatina, telemea strânsă cu greu de la cele opt oi pe care țața Maria le păștea pe coasta dealului de primăvară până iarna când dădeau zăpezile. Atunci, Nicule, au vrut să te șicaneze pe tine, mi-a spus locotenentul care l-a arestat și la băgat pe tatăl tău la beci, în Slatina “ Nu, noi nu avem nimic cu bătrânul- ar fi spus ofițerul care făcea ancheta , vrem să dea ceva din el despre fi-său Nicolae, care este mare mahăr la București.” De fapt, au vrut, Nicule, să te aibă pe tine cu ceva la mână, mai ales că se terminase și cu zvonul că te însori cu fata lui Bărbulescu. L-au mai întrebat atunci pe nea Coman, după ce l-au bătut bine, de unde a avut bani să facă groapa de înmormântat la biserica din sat. Le-a spus că de la mine avea banii, că l-am împrumutat și atunci au tăcut mâlc. Tu nu știi nimic, Nicule, când l-am luat pe nea Coman, după trei zile, din arest, era ca o stâncă de piatră, nu mă mai cunoștea și a început să plângă ca un copil. Când i-am spus că sunt eu, Ilie, și că mergem acasă, mi-a zis că nu mai merge la nicio casă, că îi e rușine de sat și că te-a făcut și pe tine de râs. Dincolo de Valea Mare a vrut să sară din mașină, să se omoare. Atunci l-am legat, pentru că a început să se zbată și a vrut să spargă geamurile, iar pe la colina Cărbunarului a încercat să mă sugrume. Înnebunise. Asta e, Nicule. De aia mi-a fost teamă că te-ai dat și tu cu ei, mi-e teamă că și acum m-ai mințit. Eu nu-i pot ierta prietene.

Am înghițit în sec și i-am spus lui Ilie să le spună părinților că voi veni negreșit să-i văd cât mai repede. Ilie a venit lângă mine și mi-a șters cu batista lui fruntea și ochii. Probabil îmi încolțiseră lacrimile, deși nu voiam să plâng. Atunci ne-am ridicat de pe bancheta din balcon și aproape că l-am împins în debaraua de alături unde i-am făcut semn că acolo nu sunt microfoane, luându-mă după spusele celui care le-a montat. Oricum nu mai conta dacă ne ascultă cineva. Eram de mai multă vreme convins că acum pe scena Istoriei se joacă ultimul act al socialismului. Acum bătea gongul pentru România care urma să intre în vria unor metamorfoze neprevăzute. Ilie nu știa asta, era dominat doar de o frică cronică și de o dorință difuză de răzbunare. Era un fel de lumânare pâlpâindă la căpătâiul unui muribund, dar avea parcă ceva de om cuminte ce seamănă cu veșnicia unui popor vlăguit de soartă.

— Hai, Ilie, mai spune-mi ceva, mai zi-mi ce ai pe suflet. Eu îți mai spun însă ceva acum, pentru tine. Totul s-a cam terminat Ilie, se joacă finalul. Nimic nu va mai fi ca ieri și nici azi ca mâine. Până la Anul Nou va fi valsul funebru, iar după aia, o nouă epopee a acestui popor necâștigător vreodată. Sunt de așteptat valuri mari, bune sau rele, va curge sânge și iar poporul sărman se va răzvrăti cu sine însuși. Să te ții bine de balustradă Ilie, să ai grijă de copii și să mai treci pe la ai mei din când în când.
— Vorbești cu tâlc, Nicule, așa cum o făceai și când scriai poezii prin pădurea de la Clocociov. Eu nu pentru poezii am venit. Mi-e frică, sunt trist, dar sunt și bucuros băiete. Am auzit ceva, ceva ce este aproape sigur. Se zvonește prin sat, pe șoptite, firește, că-l vor omorâ pe Ceaușescu înainte de Anul Nou. Eu nu cred că este așa, dar prea este ispititor zvonul și de aia am venit la tine. Să te rog ceva. Eu am o nepoțică de opt ani care vine la Plugușorul pe care-l organizați voi pentru Ceaușescu. Se zice că acolo vor să-l omoare pe “marele erou”. Procură-mi, te rog, și mie o invitație de om al muncii, să văd și eu spectacolul ăsta. Asta m-ar răcori și m-ar face din nou om. Ce zici? Sunt nebun? Ți-e frică? Poți sau nu poți? Eu oricum voi aduce și o lumânare pentru mine sau pentru el, pentru orice eventualitate.
— De frică, nici vorbă, nu mi-e frică, Ilie. Ce-ai auzit tu sunt zvonuri, știi că la capul mortului vin trădătorii, dar acum este cam târziu. Ceaușescu a murit deja.
— Cum, cum a murit? L-am auzit aseară la televizor că pleacă în vizită în Iran. Am crezut că vrea să scape de moarte să se sustragă judecății. Și tu acum mă păcălești că a murit deja. Cum? Unde?
— A murit, Ilie, asta e important pentru ce voiai tu. Nu știu cum dar îți pot spune unde. A murit pe doi spre trei decembrie la Malta. Au trecut deja două săptămâni de când el se plimbă mort, ca o stafie printre oameni. Bush și Gorbaciov i-au făcut parastasul. Acum un foc la gura puștii nu mai contează. Important este cine îi mănâncă coliva. Oricum nu mai este cazul să vi la plugușor și nu te amăgi că te va răsplăti cineva pentru ce-a fost. Suntem numai trecători Ilie și aproape mereu pierzători.

Era aproape ora opt când ne-am despărțit, Ilie ajuns la mașină, ușor refăcut, îmi făcea semn de luat la revedere și cu un surâs întrebător îmi mai șopti „Bă, tu nu m-ai mințit”?
—  Nu, Ilie.
—  Atunci la revedere și Sărbători Fericite!
—  Să fie prietene și ne-am făcut cu mâna pentru ultima oară.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | Ceaușescu a murit pe doi spre trei decembrie 1989 la Malta”

  • Era Ceausescu “mort” cu niste ani inainte,rusii i au facut parastasu cu mult inainte,a murit in 89 ca atunci s au inteles rusii cu americanii ca asta trebuie “sa iasa din scena” de tot.Cine nu crede ca rusii si americanii ,desi par cei mai aprigi dusmani,nu se inteleg intotdeauna se pot uita si la acest caz.In multe chestiuni rusii si americanii merg mana in mana.

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Autoritățile din România excelează în morți și amenzi
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog