Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | Din culisele Mitingului fatal

Miercuri, Ora 15:00, 20 decembrie, 1989

Se apropia furtuna, sau uraganul, sau amândouă la un loc. Era ora când ateriza Secretarul General al Partidului din Iran. Un soare sângeriu bătea în aripile avionului prezidențial iar cei care veneau, pe covorul roșu, erau parcă niște umbre ce se fâțâiau pe fundalul vechiului Boeing, ieșit aproape din uz.

Delegația de primire era și ea foarte restrânsă și nici vorbă de culoar al oamenilor muncii. Tovarășa, îmbrăcată într-un pardesiu zebrat, căută să-l sărute pe conducător dar acesta se retrase vădit supărat și întrebă fulgerător: Ce mai e la Timișoara? S-au potolit lucrurile? Erau mai mult formale aceste întrebări pentru că el primise deja rapoarte, pe întreg parcursul zborului. Situația era proastă și aproape nimeni nu voia să răspundă. După câteva secunde, tovarășa se strădui să dea explicații sub privirea fulgerătoare a dictatorului. E bine, e bine!!! oamenii își văd de treburile lor, spuse ea. Mințea, știa bine că lucrurile nu stăteau așa. Timișoara era deja sub asediu, cucerită de revoluționari, în marile orașe mirosea a revoltă, securitatea băgase capul la cutie, armata se târguia cu demonstranții deja înfrățiți cu ea. Partidul aproape dispăruse, doar câțiva prim secretari încercând să mai îmblânzească atmosfera dinaintea atacului final. Aparatul de partid aproape nu mai exista, dar mai era încă, la posturi. În București era încă liniște.

Ca să mai încălzească atmosfera, ”savanta” îl întrebă pe ”tovarășul” cum a fost în Iran și acesta răspunse scurt, cu o privire pierdută, că a fost bine, dar tot mai bine se înțelegea cu fostul șah dictator Reza Pahlavi decât cu actualul Akbar Rafsanjani. A obținut totuși un contract pentru cinci milioane de tone de țiței și cam tot atâția metri cubi de gaz. Din mașina prezidențială, secretarul general a convocat o teleconferință cu primii secretari de județ pentru după amiază, probabil în jur de ora 18:00. A fost prilejul unei răfuieli unilaterale cu primii secretari, cei care nu vorbeau aproape niciodată, fie timorați, fie diplomați. Noi ascultam ca niște iepurași în sala consiliului popular, bălăcăreala continuă. Doar ”Bebe” se făcea că nu-i pasă de nimic că este deasupra lucrurilor. Era cu adevărat pe dinafară, era dus cu duhul și sigur cu mintea în altă parte.

Pentru revoluționari însă a uitat să facă ceva precizări?!

Comandantul suprem, Nicolae Ceaușescu a elogiat, din senin rolul armatei, ca scut al cuceririlor revoluționare, a înfierat trădătorii, a repetat decizia de instituire a Stării de necesitate în județul Timiș și a pus în alarmă toate unitățile de armată din țară. Pentru civili s-a introdus interdicția să se facă adunări mai mari de cinci persoane. Pentru revoluționari însă a uitat să facă ceva precizări?!

După teleconferință ”Bebe” al nostru a dispărut, fără să spună nimic, doar a făcut semn cu degetul că se duce sus la C.C. Se pare că acolo s-a întâlnit cu Silviu Curticeanu, cancelarul șef, Emil Bobu secretar cu organizatoricul și generalul Milea, Comandantul Armatei. Bebe s-a întors în jurul orei 20,00 la ședința noastră uitată în sala de Consiliu. Enigmatic și ușor triumfal ”Bebe” s-a ridicat de pe scaun și a declarat rituos că ne va anunța ceva foarte important. Cu toții am rămas înmărmuriți. O ușoară stare de înviorare s-a produs în sală.

Credeam, aproape toți, că secretarul general și-a dat demisia, așa cum intenționa s-o facă în urmă cu câteva zile, la ședința Comitetului Politic Executiv. N-a fost să fie așa. Gâfâind, Bebe a spus că avem marea onoare, din partea conducătorului să organizăm, a doua zi, o mare adunare populară în capitală cu o sută de mii de oameni ca în ^68 să dăm o ripostă patriotică trădătorilor de țară și agenturilor străine. Este o mare onoare pentru noi, a zis el, ce ziceți? Putem sau nu putem s-o organizăm?

În sală și-a făcut loc un soi de rumoare nedefinită, fiecare vorbea în șoaptă cu vecinul său de scaun punând întrebări de organizare. Era o stare de perplexitate și nimeni nu voia să dea un răspuns. Din fundul sălii veni o confirmare slabă a unor voci anonime….’ ‘ dar noi nu mai suntem în ^68 atunci era vorba de Cehoslovacia, acum e vorba de România. O pauză scurtă, întrebătoare se așternu peste sală. Eu, puțin ezitant, zic ca să audă cei din jur.” Eu mi-am spus părerea la unii colegi, orice picătură de sânge vărsată acum, înseamnă sfârșitul regimului; a curs deja sânge pe Bega vreți să curgă și în capitală?….sau poate în toată țara?. Cine mai poate opri nenorocirea și pe urmă nu e vorba de regim, e vorba de oamenii care pot să moară nevinovați …” A sărit în sprijinul meu și Costică Smeu, secretarul cu organizarea, susținându-mă cu altă idee ” Și mai e ceva tovarășe prim secretar, timpul e prea scurt. De fapt, de organizare se ocupă sectoarele , să spună primii secretari de acolo dacă este posibilă pregătirea adunării populare într-un timp așa de scurt. Tăcere. Niciunul nu a aprobat dar nici nu s-a împotrivit. Doar Dinu Dumitru de la Sectorul 1 și doamna Anastasiu de la sector 6 au întrebat de oră. Atunci ce-i spun eu Tovarășului, că nu putem? întrebă Bebe! Eu nu mă duc să spun că nu se poate. Doar să merg să-l întreb pe Curticeanu la ce oră se dorește organizată adunarea, se smiorcăi primul secretar.

Era un car de transmisiuni al Armatei

In orice caz, între 10 și 12. Șeful Inspectoratului de Interne nota cuvânt cu cuvânt cele ce spusese la ședință. De hotărât nu se hotărâse nimic, numai Bebe ținu să mă apostrofeze pe mine și pe Smeu că ” nu avem încredere în clasa noastră muncitoare”. M-am mulțumit să îi răspund că ” tocmai pentru asta, că avem încredere în ea” și am tăcut. El nu a înțeles nimic, ne-a lăsat în sală și a plecat tânguitor, din nou la C.C.

În sala de Consiliu, primii secretari se sfătuiau între ei cu varianta amplasării participanților în Piața Palatului, cum să se asigure mobilizarea participanților, unde să se fixeze barajele de asigurare a securității mitingului.

Cei de la propagandă de la sectoare fuseseră trimiși să pregătească materialele de agitație. În Piață se amplasau turnurile de amplificare și fuseseră aduse carele de transmisie de la televiziune. Pe colțul dinspre miazăzi a Bibliotecii Universitare o mașină cenușie se detașa prin numeroasele fire de transmisiuni trase peste tot spațiul din fața C.C.-ului, dar și prin echipamentul de ultimă oră adus în piață. Era un car de transmisiuni al armatei.

Bebe a apărut la ședința neterminată aproape de ora 23,00 și mândru ca un cocoș ne-a înștiințat ”am reușit, zise el cu sufletul la gură : tovarășa a aprobat și tovarășul a confirmat; organizăm mâine de dimineață Adunarea Populară. Nu s-a stabilit însă nimic cu ora, dar aflăm mâine.” Era o nebunie, oamenii plecau năuci fără să cunoască ora de începere a manifestației. Apăreau acum probleme noi: pe cine adună sectoarele ca participanți ? Schimbul trei era obosit; schimbul unu nu fusese convocat, afluirea în piață dezorganiza întreaga circulație din București, securitatea adunării adică evitarea infiltrărilor era aproape imposibilă. Oamenii au plecat spre sectoare să se organizeze pentru a doua zi, dar cu ochii în ceață, fără repere de referință pentru organizare. Acum nu mai era vorba de precauții era vorba de a se evita transformarea mitingului într-o uriașă nenorocire, cu posibile busculade, cu morți și răniți, cu probabile provocări pregătite. Niciunul dintre noi nu se gândea la represalii, la intervenția armată; eram mai speriați că și în București va deveni posibil un masacru datorită unei organizări precare și nebunești.

În pauza dintre cele două ședințe primesc un telefon de la Adrian Păunescu, bunul și apropiatul meu prieten, care-mi spune că a fost chemat la Tovarășul, întrebându-mă ce să facă? Îi spun pe scurt; ” fă și tu ce poți, dar să nu te duci. Și-a adus aminte de tine acum la ananghie? a uitat cum te-a mazilit după spectacolul de la Ploiești?”, i-am spus eu. Am închis telefonul și el m-a ascultat. Nu s-a întâlnit cu secretarul general.