Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | Era prima mare zi roșie a muncitorimii din București, de după cel de-al doilea război mondial

22 Decembrie, 1989

Să fi fost ora 6:30 – 7:00, când deasupra Academiei Militare a început să huruie, ca un guzgan înțepat de viespi, un elicopter al armatei. A făcut un rotocol pentru observare și s-a ridicat abrupt tăind-o spre cartierul Militari. Statuia Leul rămăsese în urmă, buimăcită de zgomotul bondarului verde; dar fu martora unui alt elicopter care, de data asta, o smuci spre sud, probabil spre platforma industrială de la I.M.G.B. Mirosea a război adevărat când deasupra capitalei defilau amenințător elicoptere de luptă acoperind aproape toate arterele de afluire spre Centru a căilor dinspre platformele industriale periferice. La ofițerul de serviciu al capitalei veneau una după alta, informații că aproape din toate marile uzine, grupuri și coloane mari de muncitori se organizau și plecau spre Centru, de fapt spre Comitetul Central- sediul puterii absolute. Era, ziceau demonstranții, asaltul final împotriva fiarei. Elicopterele, în cauză, erau de supraveghere a uriașelor mase populare plecate din platformele industriale să-și ia revanșa pentru sângele vărsat în noaptea blestemată, abia încheiată. Întâi au plecat spre Centru cei din zona Pipera, după aia cei din platforma Militari, de la Turbomecanica, Semănătoarea, IREMUAS, I.M.E.B., I.C.T.B., Tricodava; au urmat cei de pe platforma I.M.G.B.-Vulcan Sud, Termocentrale Sud, la care s-au alăturat cei de la Timpuri Noi, Fabrica de Medicamente precum și unitățile textile din zonă. S-au pus în mișcare apoi muncitorii de la 23 August, I.M.U.A.B., Prefabricate și Progresul. Cei de la CFR Grivița, Laromet, Marmura și I.R.A., au venit pe Grivița și au intrat în Piață de pe Victoriei. Era prima mare zi roșie a muncitorimii din București, de după cel de-al doilea război mondial.

Pe la orele 10:00- 10:30. Piața era ocupată de muncitori. Bietele elicoptere de abia mai pridideau să mai transmită informații la Comandamentul Unic constituit în noaptea de foc și condus de Silviu Curticeanu. Este de luat în calcul și un zvon că dictatorul, la teleconferința din după amiaza precedentă, și-ar fi pierdut mințile declarând mobilizare generală și ”lupta ca singură soluție” de rezolvare a revoltelor. Dacă a fost așa, cum au susținut mai mulți, era ce putea fi mai grav- invitația la genocid. Noroc că nu-l mai asculta nimeni, Stănculescu nu-și intrase încă, în pâinea de Ministru al Apărării, membrii C.P.Ex. erau îngroziți de măcelul din noaptea trecută, țara întreagă se mișca la fel ca un uriaș dezmorțit. Și peste tot plezneau chingile dictaturii. Fluturașii aruncați din elicoptere din dispoziția generalului Ilie Ceaușescu, care invitau la liniște și împăcare, erau călcați în picioare sau arși cu bricheta de demonstranții care mărșăluiau spre un alt drum decât cel al dictaturii.

Un telefon de la Nicu Ceaușescu

Înainte să se așeze coloanele în Piață, pe la cca 8:20 primesc un telefon intempestiv, prin aghiotant cred, de la Nicu Ceaușescu. Nu mai vorbisem cu el de ceva vreme, din zilele în care îl băteam la cap cu livrarea cartofilor pentru capitală. El era un om binevoitor, un coleg săritor și amabil, modest și la locul lui, care m-a ajutat de fiecare dată când îi ceream ceva pentru București.

Dar de fiecare dată, nu uita să-mi ceară pentru Sibiu câte ceva în contrapartidă. Poate că era normal acest troc între județe. Mai tot timpul mă bătea la cap să îi sun pe cei de la Abatorul Popești Leordeni să-i suplimenteze cantitățile de carne și îndeosebi de mezeluri pentru județul său. Nu mă ocupam eu de asta, dar făceam tot ce puteam să-l ajut.

Oricum, el era cunoscut și apreciat mult de sibieni pentru strădania sa de aprovizionare a județului. Dacă undeva se trăia mai bine în România acela era județul Sibiu.
— Ce faci bătrâne? mă întreabă colegial Nicu.
— Ce să fac Nicule, avem probleme, azi noapte aici a fost prăpăd. Nu i-am spus însă, în ce consta prăpădul, ca atare. Pe semne că știa.
— Lasă bătrâne, că trecem noi și peste asta. Și mai apoi m-a întrebat ceva despre Operă, dar nu am auzit prea bine ce. Am bănuit că era mai mult o întrebare a sopranei Daniela Vlădescu care, probabil, era cu el și voiau amândoi să afle ceva mai multe de acolo. Se dusese vestea că la Opera și Radio s-a pus foc.
— E totul bine acolo. Sunt unele zvonuri, dar neadevărate, i-am răspuns eu. Dar pe la Sibiu cum stau lucrurile?
— Ca peste tot, mi-a răspuns el.
Ne-am salutat și a închis telefonul.

Noi, cei din Secretariat și Vicepreședinții Primăriei aveam legătură permanentă cu sectoarele, dar asta nu mai conta acum. Nimeni nu mai asculta pe nimeni, sistemul centralizat de informare se făcuse zdrențe. Unii erau în sediul Capitalei, alții pe la sectoare, iar aparatul de partid ”se topise prin unități”. Telefoanele zbârnâiau prin birouri, dar nu mai era nimeni să răspundă. Eu împreună cu blajinul și cumintele secretar de la Secția Economică Gheorghe Marinariu și Cristi Niculescu, șef al sectorului Știință – Învățământ, un om foarte deștept și întreprinzător, cult și civilizat, urmăream prin stație deplasarea coloanelor de demonstranți care înaintau spre centrul revoltei populare. Ne mai duceam din când în când în balconul de la etajul I să vedem dacă se apropie coloana din zona Militari, care avea traseul prin fața Capitalei. Pe de o parte eram curioși să vedem cum arată o coloană neorganizată, pe de alta ne era teamă că, ajunși în fața Primăriei, unii se pot dădea la jafuri. Ne așteptam la orice. Am hotărât atunci să-i așteptăm și să vorbim cu ei. Aveam un singur obiect al unei posibile discuții: să se împiedice jafurile, distrugerea și eventuale incendii provocate instituțiilor de stat sau locuințelor oamenilor.

N-a fost să fie așa. Deși lăsasem toate ușile deschise, în Primărie n-a intrat nimeni și nu au produs nici o pagubă pe întreg traseul parcurs. Aveau ce aveau cu dictatorul, voiau să răzbune sângele curs azi noapte pe Bulevardul Magheru și în Piața Universității, doreau ceva, mult mai mult decât răzbunarea. Voiau Libertate, o noțiune vie, adevărată care se năștea acum cu smerenie și curaj în sufletul lor.

Mă plec înțelepciunii unei asemenea mase neomogene dar lucide și înțelepte care cereau moartea tiraniei, judecată dreaptă pentru sângele nevinovat vărsat în noaptea ce a trecut, dar și Libertate pentru Om ca o ofrandă adusă eroilor ce nu o vor cunoaște niciodată.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii