Decembrie 1989. Zece zile cât o viață | Pe 22 decembrie 1989, la ora 12, l-am sunat pe Dumitru Târcob, redactorul șef al ziarului Informația Bucureștiului, pentru a-i spune să pregătească varianta nouă a ziarului. Așa a apărut Libertatea!

Pe la orele 8:30 am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Dumitru Târcob, redactorul șef al ziarului Informația Bucureștiului, întrebându-l în ce stadiu este cu ziarul.
Și el, care era împreună cu Dan Constantin, redactorul șef adjunct, amândoi ziariști de excepție, serioși și cumpătați, voiau să mă întrebe cum să procedeze cu acest număr care trebuia să iasă din tipografie pe la orele 13:00. Le cer un răgaz să dau și eu o fugă prin Piață să văd cum evoluează lucrurile. Participanții erau cu zecile de mii, se grupaseră în jurul intrării principale a C.C., dar și a celor lăturalnice, dar ocupaseră și străzile adiacente. Voiau să intre în clădire.

Între orele 9:00- 10:00. Armata începuse manevra de retragere din Piață în timp ce forțele de securitate primiseră ordin să părăsească dispozitivul. Coloanele de manifestanți se grupau în urma armatei ca într-un spectacol de teatru absurd. Pe tancuri erau stăpâni atât militarii cât și muncitorii fraternizați ce mângâiau participanții cu steaguri din care decupaseră stema României.

C.C.-ul era acum o adevărată cazemată, ușile erau blocate și nimic nu da semne că în interior exista viață. Doar umbre de militari se arătau la câte o fereastră cercetând starea de revoltă din afară.

În vacarmul euforic creat o veste îngrozitoare a cuprins Piața, iar zvonul s-a împrăștiat ca un ecou, din om în om, din gură în gură. S-a sinucis Milea, ministrul Apărării! Și asta s-a întâmplat cu un pistol al unui subaltern, colonelul Pârcălăbescu de la Gărzile Patriotice, care de fapt îi adusese vestea și Comandantului Suprem. Îl cunoșteam pe colonel, era destul de serios pentru ca să comită o crimă, dar important este că în Piață s-au răscolit total evenimentele și s-a transformat totul într-o bombă supremă a revoltei populare. Mulțimile s-au agitat instantaneu, demonstrația s-a transformat în protest și destul de repede în ură nestăvilită. Ceaușescu a cerut să se publice de grabă un comunicat de presă prin care încerca să dezamorseze dezastrul. Se spunea în esență că Milea a trădat, că a fost descoperit și pentru asta s-a sinucis. Era o minciună bolșevică manevrată cu cinism, în timp ce bietul om zăcea încă viu pe targă, dar poate un pic mai liniștit pentru că ieșise nepătat din odiosul simulacru de trădător și intrase în istorie, pe un cal alb, de erou. În numai câteva ore generalul trecuse peste trei praguri. De călău, de trădător și de erou.

După acest episod cinic, Ceaușescu a încercat să mai vorbească o dată mulțimii, dar a fost alungat ca un câine, cu pietre de caldarâm, cu cărămizi dar și cu o ură care semăna cu cea a unei haite de hiene gata să devoreze totul.

Atunci generalul Stănculescu, intrat de acum în haina de ministru al armatei l-a scos hoțește pe N. Ceaușescu și soția sa, pe Bobu și Mănescu, probabil să își spele păcatele din vremurile trecute, pe acoperișul Comitetului Central și i-a expediat ca pe niște colete spre crematoriul istoriei. Aici și așa s-a încheiat de fapt epopeea activă a unui regim și soarta unui dictator.

Era ora 12:00 când îi dau telefon, din nou, lui nea Mitică, așa îi spuneam eu redactorului șef de la Informația Bucureștiului, să pregătească varianta nouă a ziarului.

— Care? Cum? mă întreabă el.
— Cea din Piață, pregătiți o variantă nouă, adevărată, zic eu. Vin în câteva minute la redacție să ne sfătuim și cu ceilalți colegi. Roșca Stănescu era vesel, vocal dar nu turbulent. De fapt întreaga redacție s-a mișcat ca un singur om și nu au fost semne de răfuieli personale sau politice.

*

Primul secretar Bebe n-a mai apărut din seara trecută sau cel puțin nu l-am văzut eu. Ofițerul de serviciu mi-a spus că de dimineață era la Spitalul Universitar, la profesorul Gherasim. Domnul Gherasim era șeful secției Cardiologie, o somitate de mare valoare, îmi era foarte apropiat și de aceea l-am sunat să văd ce face Bebe.

— E bine, mi-a răspuns; are tensiunea bună și e chiar vesel. Dar mi s-a părut ceva ciudat la dumnealui, se destăinui profesorul. Este adevărat că va fi următorul secretar general al partidului? Așa mi-a spus el.
— Nu, nici vorbă, nu i-ați spus că este pe o altă lume? Ce bine era dacă cineva îi administra o pastilă care să-l aducă în lumea reală. Poate l-ar fi ajutat să scape de morbul puterii bolnave care l-a chinuit toată viața.

După acest dialog i-am mulțumit celebrului profesor și m-am repezit la Informația să vedem ce facem cu ziarul. Între timp am aflat că și cei de la Scânteia se hotărâseră să schimbe titlul și să scoată un nou ziar , al Revoluției. Ioan Erhan și Ion Marin erau promotorii acestei inițiative dar se pare că s-au încurcat puțin în alegerea titlului. Eram acum în competiție cu ei. Cine scoate cel dintâi ziar al Revoluției? După ce am văzut situația din piață , ajuns la Redacție am căzut de acord că publicația trebuie să apară prima, din orgoliu dar și din oportunitate, că numitorul comun al primului număr să fie relatarea corectă și nepătimașă a evenimentelor. În ce privește titlu a fost o mică hârâială până când am ajuns la denumirea de ”Libertatea”, cea mai potrivită pentru întâia publicație a Revoluției Române.

Între timp, după ce șpaltul publicației era gata, apare și primul eveniment, de data asta, un episod hazliu, care din păcate nu a mai putut prinde lumina tiparului. Bebe fostul prim secretar al Capitalei este hăituit de revoluționari și i se dărâmă schela, cu el cu tot, pe care se urcase să se autoproclame conducător al partidului și statului. Frumos, nu!

*

Puțin după ora 12.00 Ceaușescu și-a luat zborul spre etern de pe Comitetul Central. Era acum numai un bătrânel hăituit, speriat și părăsit de propriul său popor care obosise să înoate pe valurile unei „epoci de aur” veșnic neterminate, perimate și totalitare. „Ole; Ole; Ole; – Ceaușescu nu mai e” era acum cântecul de slavă dedicat conducătorului în timp ce el își făcea semnul crucii pentru atâta ”nerecunoștință” a eroicei noastre clase muncitoare.
— Lasă Nicule, nu vezi că ne-au trădat toți, zise ca o înțeleaptă cartea lui de rugăciune, Elena.

*

Peste două ore, eu și foștii colaboratori ai Informației Bucureștiului fluturam stângaci, dar încrezători pe strada Eforiei, șpalturile „Libertății” ca un simbol că totul s-a terminat, că intrăm într-o nouă zodie istorică. De atunci m-am despărțit de politică. Am luat Libertatea cu mine acasă și o păstrez pentru nepoți să nu uite că și bunicul lor s-a înclinat acestui ideal înălțător, idealul LIBERTĂȚII. În urmă am lăsat doar regretul unei bâjbâieli nevoite prin meandrele unei politici absurde de care nu am fost legat decât efemer printr-un crez înșelător și utopic.